Mama a spus „Bea doar apă” la prânzul de Ziua Mamei

Nu-mi doream să fiu acolo. Dar am apărut oricum, pășind într-un restaurant scăldat în lumină, cu podele de marmură lustruită și candelabre care imitau luxul. Totul părea o piesă de teatru scumpă, așa cum familia mea le iubea. Mama stătea la capul mesei, zâmbetul larg și luminos până când m-a zărit. „Oh. Ai venit”, a rostit cu o voce prea tăioasă, prea forțată. Nu fusesem invitat, nu cu adevărat.

Victoria, sora mea, pusese la cale totul: un prânz sofisticat cu caviar Beluga importat, stridii proaspete și pahare din cristal pline cu apă minerală scumpă. Știam exact cât a costat totul – văzusem bonul: 3.000 de dolari pe cardul meu. Același card pe care mi-l ceruse „doar pentru câteva lucruri esențiale”, cu o săptămână în urmă.

Am pășit spre masă încercând să-mi păstrez calmul. Mama a strâns buzele. „Nu atinge mâncarea. Bea doar apă. Sora ta a plătit.”
Victoria a râs pe nas, cu acel sunet moale și veninos. „Caviarul Beluga nu e pentru oameni ca tine.”

Am privit-o. Purta o bluză de firmă pe care probabil tot eu o plătisem, așezată cu spatele drept, cu acel zâmbet al ei pe față – acela de învingătoare. Dar habar n-avea. Încă.

M-am așezat încet. Telefonul îmi vibra în buzunar, dar l-am ignorat. Am privit masa – paharele de cristal, turnurile de fructe de mare, tacâmurile de argint. M-am aplecat puțin și am spus liniștit: „Cred că voi gusta totuși ceva.”

Am luat o linguriță de argint și am scos o porție delicată de caviar negru, strălucitor.
Zâmbetul Victoriei s-a frânt. „N-ai tupeul! Eu am plătit!”

„Cu 3.000 de dolari de pe cardul meu”, am spus calm. „Nu tu. Eu. Sau, mai exact, cardul meu.”
Liniștea s-a prăbușit peste masă. Fața mamei a devenit albă, de parcă s-ar fi prăbușit cu totul într-un gol. Victoria și-a încleștat maxilarul. „Te crezi deșteaptă?” a șuierat. „Crezi că poți veni aici și să faci totul despre tine?”

Am zâmbit larg. „Suficient de deșteaptă cât să anulez tranzacția de ieri. Așa că, tehnic vorbind, mâncați pe banii mei.”
Petele roșii i-au apărut pe gât, pe obraji. „N-ai îndrăzni.”
„Ba da”, i-am zis, luând o altă linguriță. „Și încă n-am terminat.”

M-am aplecat spre mama și am împins un plic pe farfuria ei. A deschis-l, iar ochii i-au fugit pe hârtie: confirmarea anulării pentru vacanța lor de 8.500 de dolari.
Mâinile i-au început să tremure. „Nu…”, a șoptit.

„Ba da.” Am inspirat adânc. „La mulți ani de Ziua Mamei.”

În acel moment, Ronnie, papagalul meu, a rupt tăcerea. „Sună avocatul!” a strigat cu glas pătrunzător.
O undă de șoc a trecut prin masă. Unii invitați s-au întors curioși. Alții au zâmbit pe furiș.
Victoria a încremenit, cu gura întredeschisă. Telefonul meu a început să vibreze din nou. O dată. De două ori. De zece ori. Știam ce urma: haos, furie, panică.

M-am ridicat, scuturându-mi mânecile de firimituri invizibile. „Aș rămâne, dar cred că aveți destule de discutat.”
Victoria s-a ridicat și ea, furioasă. „Nu contezi cât crezi! Ești doar o—”
N-am mai ascultat. Mă îndepărtam deja, lăsând în urmă vocea ei spartă, furioasă.

Să țipe. Să se certe. Să-și dea seama, în sfârșit, că nu mai sunt un portofel ambulant.
Când am ieșit afară, soarele părea mai cald. Aerul, mai curat.
Telefonul încă vibra – apeluri, mesaje, rugăminți. L-am închis.

Vor înțelege curând.