Acum 7 ani, un om de afaceri orb lua cina singur

Eduard a ridicat ușor mâna.

— Lăsați-o… vă rog.

Vocea lui a fost calmă, dar hotărâtă. Femeia a încremenit.

— Nu… nu vreau să vă deranjeze, domnule Eduard. E doar un copil…

— Știu. Tocmai de aceea.

Fetița a lovit ușor masa cu palma, fericită.

— Vezi? Am voie!

Eduard a zâmbit. Un zâmbet mic, stângaci, pe care nu-l mai folosise de ani de zile. Augustin, martor tăcut, aproape că a scăpat tava din mână.

— Cum te cheamă pe dumneata? — a întrebat Eduard.

— Maria, domnule. Sunt femeia de serviciu. Vin de trei ori pe săptămână.

— Maria… — a repetat el, încet, ca și cum ar fi vrut să-i memoreze vocea.

Clara a întins mâna și i-a atins degetele.

— De ce nu vezi?

Întrebarea a venit simplu, fără răutate. Maria a dus mâna la gură, speriată.

— Clara!

— E în regulă — a spus Eduard. — Am avut un accident.

— Aoleu… te-a durut?

— Da. Mult.

Fetița s-a apropiat și mai tare.

— Pot să te ajut să vezi?

Eduard a râs scurt, fără ironie.

— Nu cred, puiule.

— Eu cred. Mama zice că dacă iubești, poți orice.

Maria a lăsat ochii în jos. Îi tremura vocea.

— Tatăl ei a murit… vorbește mult despre iubire.

În seara aceea, Eduard a mâncat pentru prima dată fără să numere sunetele. Clara i-a povestit despre o pisică de la bloc, despre o păpușă fără un ochi și despre cum bunica face cele mai bune clătite.

În zilele următoare, a cerut ca Maria să vină zilnic. Oficial, pentru curățenie. Neoficial, pentru Clara.

Au început să mănânce împreună. Apoi să asculte muzică. Eduard a cumpărat cărți audio pentru copii, apoi pentru adulți, apoi pentru Maria.

Într-o seară, Clara i-a adus o foaie.

— Am desenat pentru tine.

— Ce ai desenat?

— Pe noi. Tu ești mare, eu sunt mică. Dar suntem împreună.

Eduard a strâns hârtia la piept. A plâns. Prima dată după șapte ani.

După un an, a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată. A ieșit din casă fără program fix. Cu Maria de braț și Clara pe umeri.

După doi ani, a mutat-o pe Maria într-un apartament decent, aproape de el. Nu din milă. Din recunoștință.

După trei ani, Clara a început grădinița. Eduard a fost acolo. Cu bastonul alb, dar cu capul sus.

Iar într-o zi, la o masă mare, cu mai multe scaune ocupate, Eduard a spus calm:

— N-am mai fost singur de mult.

Maria l-a privit emoționată.

— Nici noi.

Eduard Munteanu, omul care avea totul și nu avea nimic, a învățat târziu cel mai important lucru: uneori, nu ochii te ajută să vezi viața. Ci un copil care se urcă pe un scaun și spune simplu:

„Eu stau cu tine.”