Un tânăr a ratat interviul care i-ar fi putut schimba viața pentru că s-a oprit să ajute o femeie

Andrei a rămas câteva secunde nemișcat, cu telefonul în mână, sub ploaia care nu dădea semne să se oprească.

A citit mesajul de două ori. Apoi a treia oară.

Conducerea generală?

Cu pași nesiguri, s-a întors spre clădire. Agentul de la recepție, același care îl refuzase cu câteva minute înainte, s-a ridicat brusc în picioare.

„Domnul Andrei Ionescu? Vă rog, poftiți.”

Liftul urca încet. Inima lui bătea atât de tare, încât avea impresia că se aude în pereți. Își storcea geaca udă între palme și se întreba dacă nu cumva e o glumă proastă sau o greșeală.

Ușa s-a deschis la ultimul etaj.

Într-o sală mare, luminoasă, l-a recunoscut imediat.

Bărbatul din ploaie.

Stătea la capătul mesei, fără sacou, cu o cană de ceai în mână. Lângă el, pe un fotoliu, era femeia în vârstă, înfășurată într-o pătură subțire. Arăta mult mai bine. Când l-a văzut, a zâmbit.

„El este”, a spus ea calm. „Băiatul despre care ți-am vorbit.”

Directorul general s-a apropiat de Andrei și i-a întins mâna.

„Sunt Mihai Dumitrescu.”

Numele i-a căzut greu. Era omul despre care citise. Fondatorul companiei. Unul dintre cei mai respectați oameni din domeniu.

„Știi”, a continuat Mihai, „azi dimineață aveam o listă cu candidați. CV-uri bune, oameni pregătiți. Dar mama mea mi-a spus ceva ce nu apare pe nicio hârtie.”

Femeia a ridicat privirea spre Andrei.

„Am văzut mulți oameni trecând pe lângă mine”, a spus ea încet. „Doar tu te-ai oprit. Și ai făcut-o fără să știi cine sunt.”

Andrei a înghițit în sec.

„Am fost crescut să nu las omul la greu”, a spus simplu.

Mihai a dat din cap.

„Noi putem învăța pe cineva cifre, proceduri, strategii. Dar caracterul… nu. Iar firma asta a fost construită pe oameni, nu doar pe profit.”

A făcut o pauză scurtă.

„Postul este al tău.”

Andrei a simțit cum i se taie picioarele. Nu a știut ce să spună. Nu a știut dacă e vis sau realitate.

„Salariul”, a continuat Mihai, „este suficient cât să nu mai numeri pastilele de la sfârșit de lună. Și, dacă ești de acord, vrem să-ți oferim și un avans pentru chirie.”

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

În seara aceea, Andrei a ajuns acasă mai târziu decât de obicei. Mama lui stătea pe pat, cu o pătură pe umeri.

„N-a mers, mamă?” a întrebat ea încet, văzându-i hainele ude.

Andrei a zâmbit. Pentru prima dată după mult timp, un zâmbet adevărat.

„Ba da. A mers… exact așa cum trebuia.”

I-a povestit totul. Fiecare detaliu.

Mama l-a strâns la piept și a șoptit:

„Vezi? Bunătatea nu te lasă niciodată pe drum.”

Ploaia se oprise. Iar pentru prima dată, viitorul nu mai părea o luptă — ci o șansă.