A dat-o afară din casă însărcinată, convins că l-a înșelat:

În următoarele trei zile, Andrei nu a mai dormit.

Biroul lui din Pipera, cu pereți de sticlă și vedere peste oraș, nu mai părea un simbol al succesului. Părea o cușcă.

Detectivul Stoica i-a adus dosarul într-o mapă simplă, ponosită. Nu avea nimic spectaculos la exterior. Dar înăuntru era viața pe care Andrei o distrusese.

Irina nu îl înșelase niciodată.

Clinica privată care îi spusese lui Andrei că este steril greșise analizele. Rezultatele fuseseră încurcate. Exista un raport corectat, trimis ulterior. Dar el nu mai răspunsese la telefon. Nu mai vrusese să audă nimic.

Irina plecase din vilă într-o noapte rece de noiembrie. Stătuse o vreme la o mătușă în Ploiești. Apoi muncise unde apucase — la curățenie, la o croitorie, într-un depozit. A născut patru fete, singură.

Niciodată nu a cerut pensie alimentară. Niciodată nu l-a dat în judecată.

„Spunea că nu vrea banii unui om care nu le vrea”, i-a spus Stoica, fără să-l privească în ochi.

Când Daria s-a îmbolnăvit, Irina nu mai avea nimic. Nici economii. Nici ajutor. A luat lapte praf și antibiotice dintr-o farmacie din cartier. A fost prinsă.

Andrei a închis dosarul și pentru prima dată în viața lui, a plâns. Nu discret. Nu controlat. A plâns ca un om care înțelege că a fost propriul său călău.

A doua zi a mers la penitenciar.

Irina a intrat în sala de vizite slabă, dar dreaptă. Când l-a văzut, nu a tresărit. Nu a zâmbit. Doar l-a privit cu ochii aceia care altădată îl făceau să creadă că poate muta munții.

— De ce ai venit? a întrebat calm.

Andrei a îngenuncheat. Fără să-i pese cine vede.

— Iartă-mă.

Un singur cuvânt. Dar în el era toată mândria zdrobită.

Irina a tăcut mult timp.

— Fetele nu au nevoie de scuze. Au nevoie de tată.

În săptămânile următoare, Andrei a făcut ceea ce nu făcuse niciodată: a pus suflet înaintea banilor.

A plătit cei 12.000 de lei prejudiciu și penalitățile. A angajat un avocat bun. A vorbit personal cu conducerea penitenciarului. Nu cu aroganță. Ci cu rușine.

Irina a fost eliberată mai devreme pentru bună purtare.

În ziua în care a ieșit, cele patru fete o așteptau ținându-se de mână. Andrei stătea puțin în spate, nesigur.

Când Ana l-a văzut, s-a apropiat.

— Tu ești domnul cu mașina neagră, nu?

El a înghițit în sec.

— Sunt… tatăl vostru. Dacă mă lăsați să fiu.

Nu au alergat în brațele lui. Nu a fost ca în filme.

Dar Ilinca i-a prins degetul mic cu mâna ei micuță.

Atât.

Au început încet. Vizite în parc. Teme făcute împreună. Seri cu clătite arse și râsete. Andrei a vândut vila. S-au mutat într-o casă mare, dar caldă, aproape de școala fetelor.

Nu a mai fost „domnul Dumitrescu”. A fost tata.

Imperiul lui a continuat să crească. Dar pentru prima dată, nu asta conta.

Într-o seară, la masă, Ana l-a privit și i-a spus simplu:

— Știi, noi avem ochii tăi. Dar sper să avem inima mamei.

Andrei a zâmbit, cu lacrimi în ochi.

— Și eu sper la fel.

Pentru că în sfârșit înțelesese: cel mai mare faliment al unui om nu e să piardă bani.

E să-și piardă familia.

Iar el, după zece ani de orbire, o regăsise.