Părinții m-au pus pe ascuns bonă de Revelion

Telefonul a început să sune exact când muzica se mai domolise. L-am privit fără grabă. Mama. Am lăsat să sune. O dată. De două ori. Apoi mesajele au început să curgă.

„Marina, unde ești?”
„Ce glumă proastă e asta?”
„Cateringul a sunat, ce-ai făcut?”

Am pus telefonul cu fața în jos și m-am ridicat să mai torn ciocolată în cană. Afară ningea mărunt, liniștit. În sobă trosnea focul. Nimeni nu-mi cerea nimic. Nimeni nu-mi spunea ce trebuie să fac.

După o oră, n-am mai rezistat și am citit mesajele. Tonul se schimbase.

„Sunt copiii aici.”
„Oamenii au venit.”
„Nu avem mâncare.”

Apoi a sunat tata. Am răspuns.

— Unde ești? — a întrebat sec.

— La munte.

— Cum adică la munte? Tu știi ce-ai făcut? — vocea lui tremura, de nervi sau de rușine.

— Știu foarte bine, am spus calm. Am anulat banchetul.

— Dar toată lumea e aici! — a izbucnit mama, intrând pe difuzor. — Șase copii, rudele, invitații! Ce mâncăm? Ce facem?

Am respirat adânc.

— Exact ce făceam eu în fiecare sâmbătă. Vă descurcați.

A urmat o tăcere grea. Apoi mama a spus, pe un ton pe care nu-l mai auzisem niciodată:

— Dar tu trebuia să stai cu copiii…

— Nu trebuia nimic, mamă. N-am fost întrebată. Am fost pusă în fața faptului împlinit.

Am închis.

Seara a venit cu artificii văzute de la distanță, peste munți. Am ieșit afară, cu o pătură pe umeri, și am simțit frigul curat, adevărat. Elena mi-a întins un pahar de vin fiert.

— Ești bine? — m-a întrebat.

— Sunt, am spus sincer. Pentru prima dată, sunt.

În noaptea aceea am dormit adânc. Fără griji. Fără planuri pentru alții.

După sărbători, m-am întors în oraș. Telefonul a rămas tăcut câteva zile. Apoi a sunat fratele meu.

— Ai făcut o figură frumoasă, a spus ironic. Copiii au plâns, invitații au comentat.

— Îmi pare rău pentru copii, am răspuns. Nu pentru adulți.

— Dar tu puteai…

— Puteam multe. Am ales altceva.

A închis fără să mai spună nimic.

Au urmat săptămâni ciudate. Nimeni nu m-a mai sunat să „ajut”. Nimeni nu mi-a mai lăsat copiii la ușă. La început a durut. Apoi a fost ușor. Apoi a fost bine.

Am început să-mi petrec weekendurile pentru mine. Am mers la film, am dormit până târziu, am citit. Am economisit bani. Mi-am luat un bilet într-o altă excursie. De data asta singură.

Într-o duminică, mama m-a sunat.

— Trecem pe la tine? — a întrebat, nesigur.

— Puteți veni, am spus. Dar nu ca să-mi cereți ceva.

Au venit. Am stat la masă. Am vorbit normal. Fără reproșuri. Fără ordine.

La plecare, mama s-a oprit în ușă.

— Poate… am exagerat, a spus încet.

N-a fost o scuză. Dar a fost un început.

Și pentru mine, a fost suficient.