De două săptămâni stăm aici și la bătrânica asta din colț nu vine nimeni

Am închis laptopul încet, de parcă dacă îl mișcam prea repede, s-ar fi spart și puțina liniște din salon.

Elena a oftat adânc.

— Asta e lumea, Măriuca… fiecare cu viața lui.

Dar mie nu-mi venea să accept. Nu se lega. Nu avea cum să fie doar atât.

Am întors capul spre Nina. Stătea nemișcată, cu ochii în gol. Nu plângea. Parcă se împietrise.

M-am apropiat de ea și i-am pus mâna pe umăr.

— V-a salutat… — am spus încet.

A zâmbit. Un zâmbet mic, obosit.

— Știam eu că e bine… asta era important.

Dar nu era adevărat. Se vedea în ochii ei că nu asta era important. Important era că nu venise. Că nu întrebase. Că nu simțise.

Noaptea aceea n-am mai dormit.

Dimineața, m-am trezit cu un gând clar: nu se terminase aici.

Am deschis din nou laptopul. Am intrat pe profilul lui Andrei. Poze frumoase — casă mare, mașină scumpă, vacanțe. Soția elegantă, copii îmbrăcați ca din reviste.

Și, undeva, într-o fotografie, pe fundal… un detaliu mărunt: o stradă din București. Nu era plecat din țară. Era aici. La câteva ore distanță.

Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.

— Elena… el e în București.

— Și? — m-a privit ea atent.

— Și mergem la el.

Nu m-a contrazis.

Două zile mai târziu, după externare, eram deja în fața blocului lui. Mâinile îmi tremurau când am apăsat interfonul.

— Cine e?

— O cunoștință de-a mamei dumneavoastră.

A urmat o pauză.

Apoi ușa s-a deschis.

Când ne-a văzut, Andrei a rămas blocat. Nu se aștepta.

— Ce e asta? — a întrebat iritat.

Nu i-am dat timp.

— Mama dumneavoastră a fost în spital. Singură. Plângând noaptea, ca să nu deranjeze pe nimeni. Și dumneavoastră îi trimiteți „sănătate” și gata?

Fața i s-a schimbat.

— Nu știți nimic…

— Ba știm. Știm că nu ați mai văzut-o de cinci ani.

Tăcere.

A coborât privirea.

— Nu… nu am avut curaj…

— Curaj pentru ce?

— Pentru că am greșit. Am plecat, am uitat de ea… și apoi mi-a fost rușine să mă întorc.

Cuvintele lui nu sunau a scuză. Sunau a om rupt.

Elena a vorbit prima, mai blând:

— Nu e prea târziu.

A ridicat capul. Ochii îi erau umezi.

— Mai e…?

— E.

Două zile mai târziu, am intrat din nou în salon.

Nina stătea pe marginea patului, cu mâinile în poală.

Când l-a văzut pe Andrei în ușă… a încremenit.

El nu a spus nimic. A mers direct la ea și a îngenuncheat.

— Mamă… iartă-mă.

A tăcut câteva secunde.

Apoi, încet, i-a pus mâna pe cap.

— Ai venit… asta e tot ce contează.

Și a început să plângă.

De data asta, nu în tăcere.

În salon era liniște, dar parcă totul devenise mai cald.

Pentru prima dată, bătrânica din colț nu mai era singură.

Și nici el.