Soțul deja sărbătorea victoria în instanță, luându-i totul soției însărcinate

Judecătoarea ridică sprânceana.

— Cine sunteți și de ce ați intrat fără să fiți anunțat?

Bărbatul în vârstă își scoase încet geaca, o puse pe spătarul scaunului și răspunse rar, cu o voce aspră, dar sigură:

— Mă numesc Ilie Dobre. Am fost gestionar la depozitul vechi al familiei Popa. Și am venit cu niște hârtii care, cred eu, contează.

În sală se făcu liniște.

Ilie deschise geanta și scoase o carte groasă, cu coperți uzate, pătate de timp. O puse pe masă, cu grijă.

— Asta e cartea de gestiune. Am păstrat-o de când m-au dat afară. Pentru că știam că într-o zi o să fie nevoie de ea.

Dumitru își strânse buzele. Avocatul lui se foi neliniștit.

— Onorată instanță, protestez! Nu știm ce este acel obiect, nu a fost depus la dosar…

Judecătoarea ridică palma.

— Vom vedea imediat ce este.

Ilie deschise cartea. Paginile foșneau greu, ca niște pași vechi. Arătă cu degetul.

— Aici sunt investițiile reale făcute la casă. Lemn, ciment, fier. Și banii nu sunt ai lui Dumitru.

Ana simți cum îi amorțesc picioarele.

— Sunt ai tatălui ei, continuă Ilie, arătând spre Ana. Am lucrat cu el ani de zile. A băgat banii în casă ca zestre pentru fiica lui. Totul a fost trecut pe firmă, pentru că Dumitru a insistat. Avea nevoie de „optimizare”, cum spunea el.

Semen Gheorghe se ridică încet.

— Onorată instanță, solicit să fie analizate aceste documente. Sunt originale.

Judecătoarea luă cartea și începu să răsfoiască atent.

— Avocat Popa, aveți vreo explicație?

Avocatul se uită spre Dumitru. Dumitru tăcea. Transpira.

— Clientul meu… nu a menționat aceste aspecte.

Ilie mai scoase un plic.

— Mai e ceva. Contractul de vânzare fictivă, semnat după moartea tatălui Anei. Ca să pară că el a plătit totul singur. Am martori. Și mai sunt și transferurile bancare. Totul e aici.

Ana simți cum i se umplu ochii de lacrimi. Pentru prima dată, nu de durere, ci de ușurare.

Judecătoarea închise dosarul cu un gest hotărât.

— Instanța va lua o pauză. Urmează reanalizarea completă a probelor.

Dumitru se ridică brusc.

— Nu e corect! — izbucni el. — Toate astea sunt minciuni!

Judecătoarea îl privi rece.

— Vă rog să vă controlați limbajul.

După pauză, verdictul veni clar.

Casa nu era doar a lui. Jumătate îi revenea Anei. Mai mult, Dumitru era obligat să plătească pensie alimentară și despăgubiri pentru evacuarea ilegală.

Când judecătoarea lovi cu ciocănelul, Dumitru se prăbuși pe scaun. Zâmbetul dispăruse complet.

Ana ieși din sală sprijinită de Semen Gheorghe. Ilie o aștepta pe hol.

— Tatăl tău ar fi fost mândru, spuse el încet.

Ana își mângâie burta.

— O să avem unde să ne întoarcem acasă.

Câteva luni mai târziu, Ana își legăna copilul în livingul casei. Era liniște. Soare. Viață.

Nu câștigase doar un proces.

Își câștigase dreptatea. Și viitorul.