Autobuzul mergea pe drumul lui obișnuit, când, de nicăieri

Un murmur de neliniște s-a răspândit printre oameni. Șoferul, un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu mâini bătătorite și privire calmă, a coborât și el. Câinele s-a dat un pas înapoi, dar continua să latre scurt, apăsat, întorcându-și capul spre marginea drumului.

— Parcă ne cheamă acolo… — a spus femeia cu ochelari.

— Hai să vedem ce e, — a adăugat tânărul care filma. A oprit înregistrarea și s-a apropiat.

Câinele s-a întors și a luat-o la fugă pe câmp, lătrând din nou, oprindu-se din loc în loc ca să se asigure că oamenii îl urmează. Două femei și un bătrân s-au dus după el. Șoferul a rămas puțin pe gânduri, apoi a închis ușa autobuzului și a pornit și el.

La câteva zeci de metri, printre ierburi înalte și uscate, se vedea o siluetă. Câinele a început să scheaune și s-a dus direct acolo.

— Doamne… — a spus încet femeia.

În iarbă zăcea un bătrân, cu hainele pline de praf. Respira greu, dar era viu. Lângă el — un baston și o pălărie veche.

— Chemăm salvarea! — a strigat cineva.

Tânărul și-a scos repede telefonul și a format 112. Câinele s-a așezat lângă bătrân, punându-i botul pe mână, ca și cum ar fi vrut să-i spună: „Gata, te-am găsit, ajutorul vine.”

— E stăpânul lui… — a spus șoferul cu glas tremurat. — Asta încerca să ne arate.

În câteva minute, s-a auzit sirena ambulanței venind din depărtare. Bătrânul a fost urcat pe targă, iar medicii au spus că, dacă treceau pe acolo cu zece minute mai târziu, nu l-ar mai fi putut salva.

Toți au rămas tăcuți. Doar câinele, cu ochii umezi și blana plină de praf, privea cum ambulanța pleacă.

— Să-l luăm cu noi, — a spus femeia cu ochelari, ștergându-și lacrimile.

Șoferul a dat din cap. Câinele s-a urcat în autobuz fără ezitare, s-a așezat lângă ușă, unde bătrânul obișnuia probabil să stea.

Când au ajuns în oraș, vestea s-a răspândit repede. Oamenii de pe ruta 318 povesteau tuturor cum un câine a oprit un autobuz și a salvat viața unui om.

De atunci, șoferul a pus o cutie lângă scaunul lui cu o etichetă simplă: „Pentru Rex, eroul nostru.” Pasagerii lăsau acolo câte un leu, doi, cât putea fiecare.

După o săptămână, bătrânul s-a făcut bine. Când s-a întors acasă, primul care l-a întâmpinat a fost câinele, care a sărit pe el plângând de bucurie.

Șoferul și pasagerii au venit și ei în vizită. Bătrânul le-a spus că se numește Ilie, că locuiește singur și că Rex, câinele lui, îi era singurul prieten adevărat. În ziua aceea, îi venise rău pe câmp, iar dacă nu era Rex, nimeni n-ar fi știut unde să-l caute.

— Nu știu ce m-a ținut în viață, — a spus bătrânul cu glas stins, mângâindu-l pe Rex. — Poate dragostea lui.

A fost o zi simplă, dar pentru toți cei care au fost acolo, nimic n-a mai fost la fel. Pentru că uneori, chiar și atunci când totul pare obișnuit — un drum, un autobuz, o dimineață senină —, se poate întâmpla o minune.

Și, cel mai adesea, ea vine în blana unui câine cu inimă mare.