La 2 noaptea, o femeie necunoscută m-a sunat:

După ce a ieșit din spital, l-am adus acasă. Îl chema Mihai, aveam amândoi peste patruzeci de ani și o viață adunată în ani de rate, griji și oboseală. Nu eram o poveste perfectă, dar eram o familie. Sau cel puțin așa credeam.

În primele zile, Mihai abia se ținea pe picioare. Tremura când încerca să se ridice, transpira noaptea, iar dimineața mă striga speriat, de parcă se temea să nu moară din nou. I-am făcut ceaiuri, i-am dat pastilele la ore fixe, l-am ajutat să se spele, să se îmbrace. I-am pus perne la spate și i-am schimbat cearșafurile.

Nu l-am întrebat nimic despre ea.

Nici el nu a spus nimic.

În a patra zi după ce a venit acasă, a scos un dosar subțire din geantă. Hârtii ștampilate, foi cu antet de spital, tot felul de formulare.

— Mă ajuți puțin? m-a rugat el, cu voce slabă. Nu văd bine… semnez unde îmi spui tu.

Am citit pe diagonală. Erau documente medicale, consimțământ, foi de externare, niște formulare standard. Am întors paginile, i-am arătat unde să semneze. A semnat repede, fără să întrebe nimic.

Aveam încredere.

Două săptămâni mai târziu, într-o dimineață de marți, a sunat cineva la ușă. Un bărbat cu servietă, politicos, cu un zâmbet rigid.

— Doamna Elena Popescu?

Am dat din cap.

— Sunt executor judecătoresc. Am venit în legătură cu actele semnate de soțul dumneavoastră.

Mi s-au tăiat picioarele.

M-a rugat să ne așezăm. A deschis servieta și a scos copii după hârtiile semnate de Mihai. Nu erau doar „hârtii de spital”. Printre ele era și un act de împuternicire și un acord notarial prin care Mihai ceda temporar administrarea bunurilor… către o terță persoană.

Numele ei.

Ioana.

Am simțit cum mi se urcă sângele în cap. Executorul vorbea calm, explica proceduri, termeni, dar eu auzeam doar un țiuit.

După ce a plecat, l-am privit pe Mihai. Era palid, transpirat.

— Știai? l-am întrebat încet.

A tăcut.

— Știai ce semnezi?

Și atunci a izbucnit. A început să plângă, să spună că nu a vrut, că a fost manipulat, că Ioana l-a convins că e doar „o măsură de siguranță”, că dacă pățește ceva, să se poată ocupa cineva de acte. Că era speriat. Că nu a gândit limpede.

— Dar de ce ea? am întrebat. De ce nu eu?

Nu a avut răspuns.

În următoarele zile, adevărul a ieșit bucată cu bucată. Relația lor nu era de o noapte. Dura de peste un an. Îi promisese lucruri. Îi vorbise urât despre mine. Îi spusese că sunt rece, că nu-l mai iubesc.

Iar eu îi schimbam perfuziile.

Am mers la notar, la avocat, am alergat cu hârtii, am cheltuit bani, nervi, timp. Am reușit să opresc transferul complet al bunurilor, dar nu fără pierderi. O parte din economii, câteva zeci de mii de lei, se duseseră deja.

Într-o seară, după ce totul s-a clarificat, m-am așezat pe marginea patului și m-am uitat la el. Nu mai era bărbatul pe care îl iertasem în spital. Era doar un om speriat, mic, care își trădase familia.

— Am făcut tot ce am putut, i-am spus. Ca soție. Ca om. De aici înainte, fiecare merge pe drumul lui.

Nu a protestat.

A doua zi, mi-am făcut bagajul. Am lăsat cheile pe masă. Am plecat cu capul sus.

Nu m-am răzbunat. Nu am țipat. Nu am făcut scandal.

Am ales să mă salvez.

Astăzi stau într-un apartament mic, plătit din munca mea. Beau cafeaua dimineața în liniște. Dorm fără să-mi fie teamă de telefoane la 2 noaptea.

Și, pentru prima dată după mulți ani, respir liber.

Uneori, pierzi un soț.
Dar te câștigi pe tine.