înțelegeam de ce tata mi-a lăsat mie acel automobil bătrân, până într-o zi, când am intrat în garaj și am văzut ceva ciudat

Sub scaunul din dreapta am observat o mică bucată de hârtie care ieșea puțin dintr-un spațiu ascuns. Am tras de ea cu grijă și am văzut că era o scrisoare. Pe plic scria, cu scrisul tatei: „Pentru tine, Maria.”

Inima mi-a început să bată cu putere. M-am așezat mai bine și am deschis plicul cu mâinile tremurânde. Înăuntru era o scrisoare lungă, îngălbenită de timp, scrisă cu pixul acela albastru pe care tata îl purta mereu în buzunarul de la cămașă.

„Draga mea fiică,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că eu și mama ta nu mai suntem. Știu că poate ți se pare nedrept că fratele tău primește mai mult, dar eu am avut încredere că tu vei înțelege. În mașina asta se află mai mult decât pare. Ai fost mereu sufletul familiei, cea care a văzut dincolo de bani și lucruri. Așa că ție îți las ceea ce pentru mine a însemnat viața întreagă.”

Ochii mi s-au umplut de lacrimi. M-am uitat în jurul mașinii, fără să știu la ce se referea. Apoi mi-am amintit de portbagaj. Am coborât și am ridicat capota din spate. Înăuntru era o cutie de metal, bine închisă. Am scos-o și am dus-o în casă.

Am pus-o pe masă și am stat câteva clipe privind-o. Nici nu știam dacă să o deschid. În cele din urmă, am luat o șurubelniță și am desfăcut capacul.

În interior erau mai multe caiete groase, cu coperți negre, legate cu sfoară. Pe fiecare scria cu același scris ordonat al tatei: „Anii 1985–2005. Jurnal de drumuri.”

Am început să citesc. Erau notițele lui din tinerețe, când fusese șofer pe tir și colindase toată țara. În fiecare pagină, povestea despre oameni pe care îi ajutase, despre locuri uitate și despre visele pe care le avea. La finalul fiecărui caiet, scria același lucru: „Cel mai mare câștig în viață e bunătatea, nu averea.”

Am citit până târziu în noapte. Printre filele vechi, am găsit și poze cu mine și cu fratele meu, când eram mici. Tata ne ținea de mână, zâmbind. Pe spatele uneia scria: „Tot ce am făcut, am făcut pentru voi.”

Într-unul dintre caiete, între două pagini, am găsit o mică hârtie de bancă. Era o hârtie de la o bancă din oraș, semnată de tata, cu o sumă trecută — 480.000 de lei. Alături era o cheie mică și un bilet: „Când vei fi gata, mergi la banca asta. Vei ști ce ai de făcut.”

A doua zi, am mers la bancă. Angajata m-a condus într-o cameră mică și mi-a dat o cutie de valori. Înăuntru era o mapă groasă cu documente, acțiuni și un contract de vânzare. Tata vânduse o parte din afacere cu ani în urmă și depusese totul pe numele meu, fără să spună nimănui.

Am plâns acolo, în liniște. În sfârșit înțelesesem: tata nu m-a uitat niciodată. El știa că fratele meu avea nevoie de o lecție despre responsabilitate, iar eu — de una despre încredere și răbdare.

Am închis ochii și am zâmbit printre lacrimi. Mașina veche nu mai era doar o rablă ruginită. Era amintirea unui tată care și-a iubit fiica mai mult decât orice pe lume și i-a lăsat cea mai prețioasă moștenire — lecția că dragostea adevărată nu are preț.