În fiecare noapte simțeam că în casa mea mai este cineva, așa că am instalat o cameră în dormitor

Cu mâinile tremurânde, am dat drumul înregistrării.

Primele ore nu se întâmpla nimic. Dormeam liniștită, învelită până la bărbie. Respirația mea se auzea regulat, camera rămânea nemișcată. M-am mai liniștit puțin și mi-am spus că poate totul fusese doar în capul meu.

Apoi, la ora 02:47, imaginea s-a schimbat.

Pe ecran, eu m-am mișcat în pat. M-am întors pe o parte, am oftat… și m-am ridicat.

Nu brusc. Nu speriată. Calm. Mult prea calm.

M-am dat jos din pat, în pijamale, cu ochii deschiși, dar goi. Privirea nu era a mea. Nu clipeam. Nu păream trează, dar nici adormită. Mergeam drept, fără să mă împiedic, ca și cum aș fi știut exact unde merg.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

M-am apropiat de dulap. L-am deschis. Am scos haine, le-am aruncat pe scaun. Am umblat prin sertare. Am mutat lucruri. Exact lucrurile pe care dimineața le găseam în alt loc.

Apoi m-am oprit.

Am stat nemișcată câteva secunde, în mijlocul camerei.

Și m-am întors cu fața spre cameră.

Privirea aceea… nu o pot uita. Nu era panică. Nu era furie. Era ceva gol, rece. Ca și cum nu eu mă uitam prin ochii mei.

După câteva clipe, m-am întors în pat, m-am întins și am adormit din nou.

Totul a durat mai puțin de zece minute.

Am oprit înregistrarea și am rămas pe scaun, cu inima bubuindu-mi în piept. În casa mea nu intrase nimeni. Ușa nu fusese forțată. Ferestrele erau încuiate. „Cineva” eram eu.

În ziua aceea am sunat-o pe mama. A venit imediat din Ploiești, speriată de vocea mea. I-am arătat filmarea. A făcut cruce și a început să plângă.

— Ai mai avut episoade din astea? m-a întrebat.

Atunci mi-am amintit. Copil fiind, mai umblam noaptea prin casă. Bunica spunea că „sunt cu gândurile plecate”. După ce tata a murit, episoadele s-au înmulțit. Stres, singurătate, nopți nedormite.

Am mers la medic. Apoi la un specialist în somn. Diagnosticul a fost clar: somnambulism declanșat de stres sever și anxietate acumulată ani la rând.

Nu era ceva „paranormal”. Dar era periculos.

Puteam ieși din casă. Puteam cădea. Puteam să mă rănesc fără să-mi dau seama.

Am schimbat încuietorile. Am pus alarme. Am început tratament. Am învățat să dorm din nou, încet, cu lumină slabă aprinsă și ușile încuiate.

Cel mai important lucru a fost că nu m-am mai ignorat.

Frica aceea nu era o invenție. Era corpul meu care striga după ajutor.

Astăzi dorm liniștită. Camera nu mai surprinde nimic ciudat. Iar lucrurile dimineața sunt exact unde le las.

Uneori, cele mai înfricoșătoare lucruri nu sunt cele din jurul nostru, ci cele pe care le purtăm în noi… și pe care le ignorăm prea mult timp.