La Alla, de la țară, s-a întors băiatul ei de opt ani, Alex.

Au ieșit din bloc în liniște.

Alex mergea înainte, sărind peste dalele din trotuar, fără nicio grijă. Alla mergea încet în urma lui, cu gândurile departe.

Nu mai era vorba doar de o ceartă.

Nu mai era vorba de orgoliu.

Era vorba de familie.

În fața unui magazin de cartier, băiatul s-a oprit brusc.

— Mamă, îmi iei înghețată?

Alla a clipit, ca și cum s-ar fi trezit din vis.

— Da… hai.

Au intrat.

Vânzătoarea le-a zâmbit, iar Alex și-a ales o înghețată ieftină, de câțiva lei. Alla a plătit mecanic și au ieșit din nou afară.

S-au așezat pe o bancă.

— Mamă… a fost frumos la bunica, știi? a spus copilul, cu gura plină de înghețată. Dar mi-a fost dor de tine.

Alla a simțit cum i se strânge inima.

— Și mie, puiule…

A tăcut o clipă.

— Dar… tata o să mai vină?

Întrebarea a lovit-o direct.

Nu știa ce să spună.

A vrut să spună „nu știu”.
A vrut să spună „poate”.
Dar adevărul era că depindea de ea.

În acel moment, a înțeles ceva simplu și dureros.

Nu Victor plecase de tot.

Ea îl împinsese.

Seara, după ce l-a culcat pe Alex, Alla a rămas în bucătărie mult timp.

Telefonul era pe masă.

De câteva ori l-a luat în mână.
De câteva ori l-a pus la loc.

„Dacă nu răspunde?”
„Dacă e cu ea?”
„Dacă e prea târziu?”

Dar apoi și-a amintit de băiatul ei.

De familia ei.

Și a apăsat.

Telefonul a sunat de două ori.

— Alo? vocea lui Victor era calmă, dar rece.

Alla a închis ochii.

— Victor… trebuie să vorbim.

A fost o pauză lungă.

— Despre ce?

— Despre noi. Despre Alex. Despre tot.

Din nou tăcere.

Apoi el a oftat.

— Vin mâine.

Atât.

A doua zi, Victor a venit.

Nu cu flori.
Nu cu zâmbete.

Cu o oboseală în ochi și o seriozitate pe care Alla nu o mai văzuse.

Au stat la masă.

La început, cuvintele au ieșit greu.

Dar încet, încet, au început să spună lucrurile pe care le ținuseră în ei.

Despre supărări.
Despre orgolii.
Despre greșeli.

— N-am fost cu Lidia, a spus Victor la un moment dat. A fost acolo, da. Dar nu pentru mine.

Alla a ridicat privirea.

— Atunci pentru cine?

— Pentru mama. O ajuta. Atât.

Alla a simțit cum i se rupe o greutate de pe suflet.

— Și… noi?

Victor s-a uitat la ea.

— Noi… depinde dacă mai vrei.

Alla nu a răspuns imediat.

S-a uitat spre cameră, unde dormea Alex.

Apoi înapoi la el.

— Vreau. Dar altfel.

Victor a dat din cap.

— Și eu.

Nu a fost un final de poveste perfect.

Nu s-au îmbrățișat imediat.
Nu au uitat tot.

Dar au rămas la aceeași masă.

Și, pentru prima dată după mult timp, nu mai era liniște rece între ei.

Era începutul.

Unul adevărat.