În a doua zi după nuntă, m-au sunat de la Starea Civilă și m-au rugat să vin singură.

Andrei a oftat lung și a închis dosarul.

— Marina, asta nu e o greșeală. E făcut cu cap.

— Adică?

— Dacă nu există divorț, el a știut foarte bine. Și mama lui la fel. Ați fost mințiți amândoi? Nu. Doar tu.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu de șoc, ci de o furie rece, limpede.

— Ce fac acum?

— În primul rând, nu te întorci acasă. În al doilea rând, îți protejezi bunurile. Tot ce e pe numele tău rămâne al tău. Căsătoria nu există legal.

M-am uitat pe geam. Oameni grăbiți, sacoșe, viață normală. A mea se rupsese în două.

Am mers direct la o notăriță recomandată de Andrei. Am stat acolo aproape trei ore. Am scos extrase, am blocat conturi comune, am anulat procura pe care Victor o avea „pentru orice eventualitate”. Notărița m-a privit cu compasiune.

— Din păcate, nu sunteți prima.

Seara, m-am dus la una dintre brutării și am rămas acolo. Mirosul de pâine caldă m-a liniștit mai mult decât orice.

Victor a sunat de zece ori.

Nu am răspuns.

A doua zi dimineață, Antonia Pavel a apărut la brutărie. Elegantă, cu geanta pe braț.

— Marina, hai să vorbim ca oamenii mari.

— Nu avem ce vorbi.

— A fost o situație complicată… Svetlana a dispărut, nimeni nu știe unde e. Actele…

— Actele nu dispar, doamnă Antonia. Oamenii mint.

A strâns buzele.

— Victor te iubește.

— Nu. Victor iubește ce am eu.

S-a întors și a plecat fără un cuvânt.

În aceeași săptămână, Victor a venit cu un avocat. Vorbea de „partaj”, de „drepturi morale”. Avocatul lui a tăcut când a văzut actele.

— Nu există bază legală, — a spus sec.

Victor m-a privit pentru prima dată altfel. Nu calm. Speriat.

— Marina, hai să rezolvăm…

— Am rezolvat deja.

Am schimbat încuietorile la apartament. Am pus camere. Am anunțat personalul. Nimeni nu mai intra fără acordul meu.

După o lună, am aflat că Svetlana trăia într-un oraș mic din Moldova. Că nu divorțase niciodată. Că Antonia o convinsese să „nu facă scandal”.

Totul se lega.

Într-o seară, stăteam singură în bucătăria apartamentului meu, cu o cană de ceai. M-am uitat la mâna stângă. Nu mai era verighetă.

Nu simțeam tristețe.

Simțeam ușurare.

Viața mea nu fusese distrusă. Fusese, de fapt, salvată la timp.

A doua zi am mers la Starea Civilă și am cerut oficial anularea. Femeia de acolo m-a recunoscut și mi-a zâmbit scurt.

— Ați făcut bine că ați venit singură.

Am ieșit afară, în soare. Brutăriile mă așteptau. Angajații, comenzile, viața mea adevărată.

Iar Victor rămăsese exact unde merita: într-o minciună care, în sfârșit, se prăbușise.