Dacă tu repari motorul ăsta, îți dau funcția mea — a spus șefa, râzând.

Tereza îl urmărea cu ochii aceia calzi ai unei femei care a văzut multe la viața ei. Nu spunea nimic, dar privirea ei îi dădea lui Dinu un fel de curaj pe care nu-l primise niciodată de la un adult.

În atelier se lăsase o liniște ciudată. Câteva scule rămăseseră împrăștiate pe mese, aerul mirosea a ulei ars, iar neonul pâlpâia într-un mod care îi amintea lui Dinu de serile târzii în care învăța din broșurile găsite la gunoi.

A doua zi, când a venit din nou, și-a dat seama că avea ochii umflați de oboseală. Dar nu conta. Inima îi bătea altfel. Avea o misiune.

A început să lucreze metodic, așa cum citise în manualele străine, dar adaptând totul la ce avea la îndemână. Uneori o șurubelniță nu era potrivită; alteori o cheie lipsea. Se descurca. Tanti Gabi îl învățase că „românul face rost”, iar el învățase devreme să improvizeze.

În a treia zi, unul dintre mecanici s-a apropiat, mai mult intrigat decât batjocoritor.

— Mă, puștiule… tu chiar știi ce faci?

Dinu nu a răspuns. Nu din aroganță, ci din teamă să nu-și piardă firul. Știa că dacă se oprește, dacă lasă o singură emoție să-i strice concentrarea, totul se duce de râpă.

Dar mecanicul a văzut ceva în ochii lui. O siguranță pe care n-o întâlnești la oameni mari, dar uneori o vezi la copii care au apucat să sufere mai devreme decât era normal.

Joi dimineață, când Filip a intrat în atelier, a rămas blocat.

Pe banc, motorul nu mai era o grămadă de fiare. Arăta… complet.

Nu montat definitiv, dar reasamblat, curat, ordonat, ca și cum trecuse prin mâna unui profesionist.

— Cine te-a ajutat? — a întrebat Filip, suspect.

— Nimeni — a răspuns Dinu, fără să ridice privirea de la o garnitură pe care o fixa atent.

Filip a strâns maxilarul. Era clar că nu-i venea să creadă. Dar nici nu putea demonstra contrariul.

În atelier intrase și Tereza. O liniște grea se așezase între ei.

— Lasă-l să termine, Filip — a spus ea calm. — Dacă tot l-ai provocat, ai decența să-l lași să ducă lucrul la capăt.

Filip a ridicat o sprânceană, dar n-a mai zis nimic.

Vineri, motorul era complet montat.

Sâmbătă, dimineața devreme, înainte ca reprezentanța să se deschidă, Dinu a cerut cheia de contact.

Nimeni nu i-a răspuns. A fost nevoie ca Tereza să se ridice în picioare, să-i întindă cheia și să spună:

— Dacă ai ajuns până aici, meriți să vezi cu ochii tăi ce-ai făcut.

Dinu a urcat în mașină cu mâinile tremurând. A inspirat adânc, apoi a apăsat butonul de pornire.

Motorul a prins viață într-un sunet perfect lin.

Nu un huruit.
Nu o vibrație.
Nimic neregulat.

Doar o pornire impecabilă.

Mecanicul din spate a scos un „Doamne…” șoptit.

Filip a rămas stană de piatră. Nu putea nici să se bucure, nici să se enerveze. Își dădea seama că făcuse o prostie monumentală.

Tereza a zâmbit larg.

— Băiete… ai un dar de la Dumnezeu.

Dinu a coborât, iar toți ochii erau pe el. Pentru prima dată, nu simțea teamă, nici rușine. Simțea că aparține locului.

Filip a înghițit în sec.

— Ei… se pare că… ai câștigat.

Dar Dinu s-a uitat direct la el și a spus:

— Nu vreau funcția dumneavoastră. Vreau doar o șansă. Un loc de ucenic. Atât.

Pentru o clipă, Filip a părut chiar rușinat.

Tereza s-a apropiat de băiat și i-a pus o mână pe umăr.

— Uneori, Dinu, oamenii mari trebuie să fie învățați de cei mici cum arată valoarea adevărată.

În dimineața aceea, atelierul întreagă a aplaudat.

Iar Dinu, băiatul care căuta manuale la gunoi, și-a câștigat nu doar locul de muncă visat, ci și respectul unei întregi echipe.

Și, mai important, a înțeles că fiecare om are un drum, iar al lui abia începea.