„Ți-am dat o mașină, nu?”

Am simțit cum mi se strânge pieptul și, pentru o clipă, am vrut să spun că nu. Să zâmbesc forțat. Să dau din cap și să îngrop totul, așa cum făcusem de ani de zile.

Dar oboseala m-a trădat.

Și adevărul a ieșit singur.

„Nu”, am șoptit. „Nu e.”

Bunicul a închis ochii o secundă. Doar o secundă. Dar am văzut. Când i-a deschis, furia nu mai era doar în privire. Era hotărâtă.

„Spune.”

Cuvântul acela m-a spart.

I-am spus despre cum mașina „fusese pusă pe numele Mariei ca să fie mai simplu”. Despre cum banii de alocație ai lui Andrei erau „gestionați” de mama. Despre cum, de fiecare dată când ceream ceva, mi se amintea că stau în casa lor. Că ar trebui să fiu recunoscătoare. Că exagerez.

Despre cum Radu trimitea bani din străinătate, dar nu ajungeau niciodată la mine. Despre frigiderul mereu gol. Despre laptele praf cumpărat pe datorie. Despre nopțile în care plângeam în baie ca să nu mă audă nimeni.

Am vorbit încet. Apoi din ce în ce mai repede.

Până când n-am mai avut nimic de spus.

Mașina s-a oprit.

Nu în fața casei părinților mei.

Ci în fața unei clădiri mari, cunoscute. Sediul firmei bunicului.

„Coborâm”, a spus el.

În următoarele ore, tot ce știam s-a răsturnat.

Un telefon. Apoi altul.

Acte cerute. Conturi verificate.

Maria a fost chemată. Părinții mei la fel.

Nimeni n-a ridicat tonul. Bunicul Victor n-avea nevoie.

Când adevărul e pe masă, nu mai e loc de teatru.

Seara, eram într-un apartament mic, curat, cald. Al meu. Cu un frigider plin. Cu un pătuț nou. Cu un card pe numele meu și al lui Andrei.

„Familia ajută familia”, a spus bunicul, înainte să plece. „Dar ajutorul adevărat nu ține pe nimeni captiv.”

A plecat fără dramă.

Fără promisiuni.

Doar cu dreptate.

În noaptea aceea, Andrei a dormit patru ore legate.

Iar eu, pentru prima dată după mult timp, am respirat fără să mă doară.