Ea a schimbat paharul fără ca nimeni să observe

Cum a închis ușa, s-a dus direct în biroul domnului Ilie Dumitrescu, cel mai vechi maître al restaurantului Casa Magnolia. Era un bărbat cu părul alb, costum închis la culoare și niște ochi care învățaseră să citească tragediile înainte să se întâmple.

— Roxana — spuse el când a văzut-o palidă. — Ce s-a întâmplat acolo?

Ea a închis ușa.

— Domnule Ilie, tocmai am încălcat grav protocolul.

— Ce-ai făcut?

Roxana a înghițit în sec.

— Am schimbat paharele.

Bătrânul maître n-a înțeles din prima. Dar când i-a auzit explicația, i-a dispărut culoarea din obraji.

— Ești sigură?

— Am studiat tipul ăsta de compuși zece ani. Era în paharul domnului Alexandru. Dacă bea și semna actele, putea pierde tot.

Domnul Ilie a rămas tăcut. Îl cunoștea pe Alexandru din copilărie. Servise cine pentru tatăl lui, pentru mama lui, pentru partenerii lui. Știa că Victor Săndulescu era tratat ca un membru al familiei. Tocmai de aceea trădarea era și mai periculoasă.

— Când strângi paharele — spuse într-un final — păstrează restul de vin în recipientul ăsta.

Scoase din sertar un recipient de sticlă cu capac etanș.

Roxana l-a luat ca pe o probă și o sentință în același timp.

În salon, Alexandru și-a ridicat paharul.

— Pentru cei douăzeci de ani de prietenie, Victor. Și pentru tata, care a crezut mereu în loialitate.

Victor ezită o fracțiune de secundă.

Paharele s-au ciocnit.

Alexandru a băut din paharul curat.

Victor și-a dus la buze paharul contaminat.

Și pentru prima dată în toată seara, zâmbetul lui s-a destrămat.

Victor a lăsat paharul pe masă puțin prea repede.

Alexandru l-a privit atent.

În douăzeci de ani de prietenie învățase să citească orice schimbare de expresie pe chipul lui. Știa când mințea într-o negociere. Știa când ascundea o problemă financiară. Dar niciodată nu-l văzuse atât de tulburat.

— Ești bine? — întrebă Alexandru.

— Da… doar că nu prea am mâncat azi.

Vocea îi ieșise mai răgușită decât de obicei.

Dincolo de ușă, Roxana privea discret prin mica deschidere a salonului. Simțea că genunchii îi tremură. Dacă Victor își dădea seama ce făcuse, totul putea deveni periculos.

După câteva minute, efectul începu.

Victor clipi des.

Își frecă tâmpla.

Apoi luă dosarul și îl împinse spre Alexandru.

— Semnează aici… și aici…

Dar propozițiile îi deveneau tot mai neclare.

Alexandru încremeni.

Pentru prima dată în acea seară, suspiciunea îi străbătu privirea.

— Victor… ai băut ceva înainte să vii?

Directorul financiar încercă să răspundă, dar mâna îi alunecă pe masă și paharul se răsturnă peste fața de masă albă.

Vinul se întinse ca o pată întunecată.

În câteva secunde, Victor începu să transpire.

Respira greu.

— Chemați salvarea! — strigă Roxana, intrând imediat în salon.

Alexandru se ridică brusc.

— Ce naiba se întâmplă?!

Roxana se uită direct la el.

Știa că din momentul acela nu mai exista cale de întoarcere.

— Domnule Alexandru… în pahar era ceva.

Liniște.

Victor ridică imediat privirea spre ea.

Și atunci a înțeles.

A înțeles că ea știa.

Chipul lui s-a schimbat instantaneu. Nu mai era omul elegant și calculat de la începutul cinei. În privire i se vedea panica.

— Minte! — izbucni el. — Femeia asta minte!

Dar vocea îi era deja nesigură.

Domnul Ilie intră și el în salon cu recipientul de sticlă ascuns în buzunarul sacoului.

— Salvarea e pe drum — spuse calm.

Alexandru se uita când la Victor, când la Roxana.

Apoi privirea îi căzu pe dosarul de pe masă.

Cu mișcări lente îl deschise.

Pe primele pagini erau acte de transfer.

Cedări de acțiuni.

Împuterniciri totale.

Clauze care îl scoteau practic din propria companie.

Alexandru simți cum i se răcește sângele.

— Ce-ai făcut…? — șopti el.

Victor încercă să se ridice.

— Ascultă-mă… eu doar încercam să protejez compania…

— Să mă droghezi ca să semnez?!

Restaurantul devenise complet tăcut.

Chelnerii se opriseră pe hol.

Clienții întorceau capetele discret.

Sirena ambulanței se auzea deja în depărtare.

Victor își pierdu echilibrul și căzu înapoi pe scaun.

Roxana se apropie instinctiv și îi verifică pulsul.

— Nu moare — spuse rece. — Dar sedativul e puternic.

Alexandru o privea fără să spună nimic.

În ochii lui se amestecau furia, rușinea și șocul.

— Tu ai schimbat paharele… nu-i așa?

Roxana ezită o clipă.

Apoi aprobă încet.

— Dacă nu o făceam, acum dumneavoastră erați în locul lui.

Pentru câteva secunde, nimeni nu mai scoase un cuvânt.

Alexandru își trecu mâna peste față.

Avea impresia că toată viața lui se clătina într-o singură noapte.

Omul în care avusese cea mai mare încredere încercase să-l distrugă.

Iar persoana care îl salvase era o femeie pe care nici măcar nu o observase până atunci.

Paramedicii au intrat în grabă și l-au preluat pe Victor.

Poliția a venit câteva minute mai târziu.

Iar când unul dintre agenți a început să pună întrebări, domnul Ilie a scos recipientul cu vin.

— Cred că o să aveți nevoie de asta.

Orele următoare au trecut ca un vis urât.

Declarații.

Semnături.

Întrebări.

La trei dimineața, restaurantul era aproape gol.

Roxana stătea singură lângă vestiar, pregătită să plece acasă, convinsă că probabil își pierduse slujba.

Atunci Alexandru s-a apropiat de ea.

Fără gardă de corp.

Fără aroganță.

Doar un om obosit.

— Fiul tău cum se numește?

Ea ridică surprinsă privirea.

— Andrei.

— Și de ce ai făcut asta, Roxana? Știai că puteai avea probleme.

Ea strânse bareta genții în palmă.

— Pentru că oamenii ca mine nu au voie să închidă ochii când văd ceva rău. Atât.

Alexandru a rămas tăcut câteva secunde.

Apoi și-a scos cardul de vizită și i l-a întins.

— Mâine dimineață vreau să vii la sediul companiei.

Roxana a înghețat.

— Dacă e vorba să mă concediați…

— Nu.

Pentru prima dată în acea noapte, Alexandru a zâmbit sincer.

— E vorba că mi-ai salvat viața. Și poate chiar mai mult decât atât.