Întotdeauna l-am urât pe tatăl meu pentru că era mecanic de motociclete

Dragă Ana,

Dacă citești asta, înseamnă că sunt deja pe cealaltă parte a drumului. Știu că nu sunt cuvintele pe care ți-ai dori să le citești de la mine acum, dar sunt singurele pe care le-am știut vreodată să le scriu.

Îmi pare rău că n-am fost omul pe care voiai să-l ai drept tată. Că te-am făcut să roșești când m-am prezentat așa cum eram. Și mai ales, că ți-am lăsat impresia că n-am fost mândru de tine.

Adevărul e că am fost — în fiecare clipă. Dar n-am știut cum s-o spun.

Am fost crescut de bunicul tău într-un sat din Apuseni. Om aspru, puține cuvinte. Mi-a spus că „bărbații nu plâng și nu se tânguie”. Când ai venit tu pe lume, am simțit că inima mea — aceea de bărbat tăcut și ursuz — s-a topit, dar n-am știut cum să ți-o arăt.

Tot ce am putut face a fost să-ți repar bicicleta, să-ți las sandvișuri în frigider și să-ți verific uleiul la mașină când nu te uitai.

Când m-ai respins la absolvire, am înțeles. Și nu te-am judecat. Doar m-a durut că n-am fost suficient.

În pachetul ăsta vei găsi cheia de la atelierul meu. Am scris pe un carnețel toate combinațiile de la dulapuri. Vei mai găsi și o cutie mică — e ceasul bunicului meu. A fost al lui în război. Îl port de când aveam 18 ani. Acum e al tău.

Dar cel mai important sunt acele foi legate cu bandana mea portocalie. Acolo am notat, zi de zi, gânduri pentru tine. Ani întregi. Nimic pretențios. Doar cuvinte pe care n-am știut să le spun cu voce tare.

Te iubesc, Ana. Mai mult decât ți-ai fi imaginat vreodată. Și sunt mândru de tine. Întotdeauna am fost.

Cu drag,
Frank

Am citit scrisoarea aceea de zeci de ori. Paginile, îngălbenite și cu urme de ulei, povesteau despre mine — despre prima mea zi de școală, prima febră, prima ceartă serioasă. Le scrisese ca pe un jurnal, dar fiecare rând era pentru mine.

Într-un caiet am găsit și schița unei motociclete cu ataș — „Pentru când Ana își face curaj să meargă cu mine”, scria sub desen.

Am plâns.

Nu pentru că murise. Ci pentru că abia acum îl cunoșteam cu adevărat.

În ziua următoare, am coborât în atelier. În mijloc, acoperită cu o prelată, era Harley-ul lui, lucios, curat, gata de drum. Pe ghidon, prins cu o sârmă ruginită, era un bilețel:

„Pentru Ana. Să nu-ți fie frică de cine ești.”

Astăzi, motocicleta aceea stă parcată în garajul meu. Și în fiecare 3 august, ziua lui de naștere, pornesc la drum purtând bandana lui portocalie.

Nu pentru că sunt motociclistă.

Ci pentru că, în sfârșit, sunt fiica tatălui meu.