Multimilionarul s-a întors la vila lui și a găsit servitoarea cu cele trei fetițe ale lui

Mirela a pășit în casă cu pași mici, aproape sfioși, simțind greutatea tăcerii care atârna în aer ca o ceață groasă. Marta i-a arătat camerele, apoi i-a șoptit:

– Ai grijă… fetițele nu vorbesc cu nimeni.

Dar Mirela nu s-a speriat. A intrat la ele fără zgomot, lăsând ușa întredeschisă, ca să nu le pară că intră cu forța în lumea lor.

Cele trei stăteau pe covor, lipite una de alta, cu aceeași privire pierdută.

Mirela nu a spus nimic. Doar s-a așezat pe podea, nu departe de ele, și a început să deseneze cu un creion colorat adus din geantă. Desen simplu: o inimă, trei flori, un soare. Nu le-a chemat, nu le-a rugat, nu a forțat nimic.

A doua zi, a pus pe podea trei creioane în plus.

În a treia zi, Maria s-a apropiat în tăcere și i-a luat un creion. A desenat un cerc tremurat. Mirela doar a zâmbit. Fără să vorbească, fără să îi atingă.

Era începutul.

În următoarele săptămâni, tăcerea fetelor a început să se fisureze. Nu vorbeau încă, dar veneau lângă ea. Îi observau mâinile, îi urmăreau mișcările, iar uneori îi puneau o jucărie în poală, ca un fel de recunoaștere.

Vasile nu observa nimic din toate astea. Era mereu plecat, mereu grăbit, mereu cu telefonul lipit de ureche. Într-o seară, a trecut pe lângă camera fetelor și a văzut silueta Mirelei stând pe podea, înconjurată de jucării, în timp ce cele trei gemene dormeau una lângă alta, lipite de ea ca niște pui de pisică.

A tresărit. Nu de emoție, ci de disconfort. Un străin în casa lui. În familia lui. Nici nu și-a dat seama că ochii i s-au umezit.

A doua zi dimineață, a chemat-o pe Mirela.

– Nu vreau să te atașezi prea mult, i-a spus rece. Ele trebuie să se vindece, nu să devină dependente de tine.

Mirela l-a privit în ochi, liniștită.

– Domnule Stancu, copiii nu se vindecă prin singurătate.

El a strâns buzele. Nu era obișnuit ca cineva să îl contrazică.

Dar adevărul îl lovea, chiar dacă nu voia să recunoască.

Pe măsură ce zilele treceau, Mirela continua să construiască punți invizibile. Le canta încet, cântece vechi, de la bunica ei. Le făcea clătite cu dulceață de vișine, pentru că simțea că dulcele aduce alinare. Le citea povești scurte, cu voce blândă, chiar dacă ele păreau să nu o asculte.

Apoi, într-o dimineață, totul s-a schimbat.

Vasile cobora scările, pregătit să plece din nou într-o ședință. Dar din camera fetelor a auzit un sunet pe care îl uitase.

Un chicotit.

Unul mic, firav, apoi două, apoi trei.

A crezut că a visat. S-a apropiat ușor, cu inima în gât. A deschis ușa și a văzut ceva ce nu mai văzuse de luni de zile:

Fetițele râdeau.

Se jucau cu Mirela, care făcea un mic teatru cu animale de pluș. Maria râdea cu gura larg deschisă. Eliza bătea din palme. Mihaela ținea un ursuleț la piept și murmura ceva, ca un început de cuvânt.

Vasile a simțit cum i se înmoaie genunchii. Un nod i-a urcat în gât. Toată durerea pe care o închisese în el s-a crăpat ca o coajă uscată.

– Fetițelor… a șoptit fără să vrea.

Gemenele s-au întors spre el. O clipă, totul s-a oprit.

Apoi Mihaela a spus, cu voce abia auzită:

– Tati…

Cuvântul acela, după atâta timp, l-a sfărâmat. L-a făcut să își ducă palma la față și să lase lacrimile să curgă, pentru prima oară de la moartea Caterinei.

Mirela s-a ridicat încet, gata să iasă, să îi lase singuri.

Dar Vasile a spus, cu voce tremurată:

– Rămâi… te rog.

A fost începutul vindecării.

Nu miracolele îi vindecă pe oameni, ci prezența. Bunătatea. Răbdarea.

Iar în ziua aceea, în vila uriașă din Snagov, trei fetițe și un tată au găsit din nou drumul unul spre altul — datorită unei femei care credea că suferința nu se tratează cu bani, ci cu inimă.

Și uneori, asta e tot ce contează.