„Te rog, nu-mi face rău, nu pot să merg…” — fiul unui mare director a implorat… până când o fată săracă

Sirenele se apropiau și se îndepărtau, ca niște animale nervoase. Sofia a înțepenit o clipă, apoi și-a pus urechea pe pieptul lui Andrei. Respira greu, dar era viu. Atât conta în momentul acela.

— O să stai aici — i-a spus — Nu te miști.

A ieșit încet pe holul clădirii, a ascultat, apoi s-a întors. Nimeni. Doar ploaia și mirosul de beton ud.

În noaptea aceea, Sofia nu a dormit. I-a curățat rănile cum știa: cu apă, cu bucata de tricou rupt, cu o grijă care nu venea din cărți, ci din lipsă. Andrei gemea uneori, apoi se liniștea. Delira. Spunea nume. Spunea „nu”. Spunea „tată”.

Dimineața, când ploaia s-a oprit, Sofia a ieșit din nou. A mers până la chioșcul de ziare, a strâns monede de pe jos, a cerut. A adunat 23 de lei. A cumpărat apă, pâine și o pastilă de durere de la farmacie, după ce a mințit că e pentru bunica ei.

Când s-a întors, Andrei era treaz.

— Unde sunt? — a întrebat speriat.

— În siguranță — a spus ea — Atât cât pot eu.

Au trecut două zile. Apoi trei. Sofia l-a hrănit, l-a ascuns, l-a certat când voia să se ridice. În a patra zi, l-a auzit plângând în tăcere.

— Ce e? — l-a întrebat.

Andrei a strâns pătura în pumni.

— Tata e director mare. Are bani. Multă lume. Dar acasă… acasă nu era nimeni. Oamenii care trebuiau să mă protejeze m-au bătut. Ca să nu vorbesc. Ca să fiu cuminte.

Sofia a ascultat fără să-l întrerupă. A înțeles mai mult decât ar fi trebuit la vârsta ei.

— Și acum? — a întrebat ea.

— Acum mă caută — a spus el — Nu ca să mă salveze. Ci ca să mă ducă înapoi.

Sofia s-a gândit mult. Apoi a luat o hotărâre.

În a cincea zi, l-a dus până la un telefon public care încă mai mergea. I-a spus să sune la un singur număr. Unul pe care îl știa sigur.

— Spune adevărul — i-a spus — Restul nu mai e treaba ta.

Când totul a ieșit la iveală, orașul a vorbit. Televiziunile au urlat. Directorul a căzut. Oamenii au fost arestați.

Sofia nu a cerut nimic.

Asistenții sociali au venit. L-au luat pe Andrei. A plâns. A strigat-o. Ea a rămas în urmă, cu ursulețul ei și cu mâinile murdare.

Dar nu pentru mult timp.

Două luni mai târziu, o mașină a oprit lângă un centru de copii. Un bărbat cu ochii obosiți a coborât.

— Unde e fata care mi-a salvat fiul?

Sofia nu mai era invizibilă.

Și pentru prima dată, viața ei a început să meargă înainte.