S-a dus la piață după o varză pentru borș

Motanul a intrat în casa Dianei ca o pedeapsă tăcută. Îl chema Ramses, avea ochii mari, umezi, și o privire de parcă judeca pe toată lumea. Fusese adus de fostul soț într-o cușcă lucioasă, cu o pungă de mâncare importată și o listă de „instrucțiuni” mai lungă decât un bon de la supermarket.

„E pentru fetiță. Să nu-i lipsească nimic”, spusese el, cu un zâmbet vinovat, fără să o privească în ochi.

La început, Diana a încercat să fie calmă. Era doar un animal. Ce putea fi așa grav? A pus nisipul în ladă, a citit instrucțiunile, a cumpărat mâncarea recomandată, deși costa aproape cât o sacoșă întreagă de la piață.

Dar în prima noapte, Ramses a decis că lada nu e pentru el.

A urinat pe covor. Apoi pe canapea. Apoi pe hainele Dianei, lăsate pe scaun. Mirosul era greu, înțepător. Dimineața, Diana a plâns cu capul sprijinit de chiuvetă, întrebându-se cum ajunsese viața ei aici.

Zilele au trecut, iar motanul părea să simtă slăbiciunea. Refuza mâncarea dacă nu era exact marca lui. Zgâria ușile. Urla noaptea. Fetița îl iubea, îl lua în brațe, îi vorbea, iar Diana strângea din dinți și tăcea.

Până într-o dimineață, când a primit o factură.

Veterinar. Control special. Analize. Recomandări. Total: aproape 1.200 de lei.

Atunci ceva s-a rupt în ea.

Nu de bani era vorba. Ci de nedreptate. De faptul că fostul soț arunca problemele peste gard și dispărea, lăsând-o pe ea să le rezolve. Ca întotdeauna.

În acea seară, Diana a stat la masă cu fiica ei și i-a vorbit calm. Fără reproșuri. Fără lacrimi.

I-a explicat adevărul.

Că tatăl ei nu cumpără dragostea cu cadouri. Că iubirea nu se măsoară în prețul unui motan sau al unei jucării. Că responsabilitatea înseamnă să fii acolo, nu să trimiți lucruri.

Fetița a ascultat, cu ochii mari. Apoi a spus ceva ce Diana nu va uita niciodată.

„Mami, dacă Ramses te face tristă, nu mai trebuie să stea cu noi.”

A doua zi, Diana a sunat la o asociație de protecție a animalelor din oraș. Oameni simpli, cu suflet mare. I-au spus că știu rasa, că motanii ca Ramses au nevoie de îngrijire specială, de spațiu, de oameni care chiar își permit și își asumă.

Într-o săptămână, Ramses a plecat într-o casă mare, la curte, cu o familie care îl dorea cu adevărat.

Când fostul soț a aflat, a sunat furios.

„Cum ai putut? Era cadoul meu!”

Diana a respirat adânc și a răspuns simplu:

„Cadourile tale nu mai hotărăsc nimic în casa mea.”

A închis telefonul și, pentru prima dată după mult timp, nu i-au tremurat mâinile.

Viața nu s-a schimbat peste noapte. Banii erau în continuare puțini. Oboseala mare. Dar casa era liniștită. Fetița zâmbea. Diana dormea.

Într-o sâmbătă, s-a dus din nou la piață. A cumpărat varză. A zâmbit vânzătoarei. A simțit că, de data asta, viața nu mai avea de ce să-i cadă din mâini.

Pentru că, uneori, pierzi un soț, un motan scump și o minciună mare… ca să-ți recâștigi liniștea, demnitatea și pe tine însăți.