Pe stradă, o femeie mi-a dat un copil și o valiză plină cu bani

privea atent pozele din casă, căutând parcă ceva ce nu putea formula în cuvinte.

La paisprezece ani a luat premiul întâi la olimpiada județeană de fizică. La șaisprezece, au venit profesori de la Universitatea de Stat din București să-l recruteze pentru cursuri pregătitoare. Spuneau: un geniu, viitorul științei, un viitor Nobel.

Și l-am privit și eu. Pe băiețelul care odată se agăța de mine pe peron. Și m-am întrebat: o mai fi mama lui în viață? Oare îl mai ține minte?

Într-o zi de primăvară, pe când cireșii abia înfloreau, Mihai a venit acasă cu o scrisoare oficială. Era un plic gros, cu antet auriu și sigiliu ceruit. Ochii îi străluceau de confuzie, nu de bucurie.

— Mama, a venit la școală un domn cu costum și cravată. M-a luat deoparte și mi-a spus că trebuie să citesc asta acasă, cu voi.

Am luat plicul cu mâini tremurânde. Petru l-a deschis cu un cuțit de scrisori pe care nu-l mai folosisem niciodată. În interior era o scrisoare bătută la mașină, în limba română, dar cu o notă rece, oficială:

„Stimată familie Berezin,
Prin prezenta vă informăm că Mihai Petrovici este moștenitorul legal al averii domnului Tudor Alimăneșteanu, decedat recent, unul dintre cei mai influenți oameni de afaceri din Europa Centrală. În urma investigațiilor genealogice și a dovezilor ADN, s-a confirmat că Mihai este fiul biologic al acestuia.”

Petru a căzut pe scaun. Eu am rămas în picioare, cu scrisoarea în mâini, incapabilă să clipesc. Mihai ne privea rând pe rând, așteptând răspunsuri.

— Mama… înseamnă că… eu nu sunt al vostru?

— Ba ești, puiule! — am izbucnit, cu vocea frântă. — Ești al nostru! Nu contează ce scrie hârtia aia!

Petru și-a șters ochii cu dosul palmei și a venit să-l strângă în brațe. — Nu ești al nostru prin sânge, dar ești prin tot ce avem. Prin tot ce-am făcut și am simțit.

În următoarele săptămâni, satul a vuiet. Jurnaliști, rude de rang îndepărtat, avocați și oameni în costume scumpe au dat năvală în liniștea noastră. Curtea s-a umplut de camere și de șoapte.

Am aflat totul, încetul cu încetul. Mama lui Mihai fusese o tânără amantă a lui Alimăneșteanu. Când a rămas însărcinată, el nu a vrut să recunoască copilul. Apoi, cu timpul, a aflat că avea cancer în stadiu terminal și a început să-și caute moștenitorul.

Târziu. Femeia fugise, disperată, ascunzându-se de toți. În cele din urmă, moartea a venit înaintea împăcării. Dar în testament, în scris, recunoștea totul. Lăsa întreaga avere fiului său pierdut.

Mihai avea șaisprezece ani. Prea tânăr pentru o avere atât de mare, dar destul de înțelept încât să nu se lase orbit.

— Nu plec nicăieri, ne-a spus într-o seară. — Aici mi-e casa. Vreau să termin liceul în oraș, să continui ce am început. Și apoi… vom decide împreună.

A cumpărat terenurile părăsite de la marginea satului și le-a transformat într-un centru pentru copii abandonați. L-a numit „Fundația M”.

— Pentru „mama” și pentru „Mihai”, a zis zâmbind.

Nu s-a răzbunat pe nimeni. N-a uitat de unde a plecat. A sponsorizat școala din sat, a renovat căminul cultural, și-a deschis o firmă de mobilă împreună cu Petru. Nu a fugit în străinătate, deși putea.

Într-un interviu televizat, întrebat cine l-a format, n-a pomenit nici de bani, nici de gene.

A spus simplu:

— O femeie necunoscută mi-a dat viață. Dar o femeie curajoasă mi-a dat o familie.

Și eu, în acel moment, am știut că, indiferent de ce-ar scrie în acte, Mihai va rămâne întotdeauna… copilul meu.