Tot apartamentul tău va trece pe numele mamei mele

Evelina nu s-a mișcat.

Pentru o clipă, muzica, râsetele și clinchetul paharelor au dispărut din jurul ei, ca și cum cineva ar fi dat volumul la zero.

— Poftim? a întrebat ea încet.

Lucian a râs ușor, legănându-se pe picioare.

— Hai, nu te face că nu înțelegi. Tu ai apartamentul, mama are nevoie de el. E normal. Familie, nu?

Evelina l-a privit în ochi.

Pentru prima dată nu mai vedea bărbatul elegant care îi adusese flori. Vedea altceva. O siguranță obraznică. O convingere că totul îi aparține deja.

— Și noi? a întrebat ea.

— Noi stăm cu chirie o vreme. Ce mare lucru? Important e că mama va avea unde locui.

Evelina a simțit cum ceva în ea se liniștește complet.

Nu furie. Nu panică.

Claritate.

— Interesant, a spus ea calm.

Lucian a zâmbit, convins că discuția s-a încheiat.

— Știam că vei înțelege. Oricum, mâine mergem la notar și rezolvăm repede.

Evelina s-a ridicat de la masă.

Ana a observat imediat.

— Unde pleci, dragă? a întrebat ea.

Evelina a zâmbit politicos.

— Mă întorc imediat.

A ieșit din sală și a mers pe coridorul hotelului. Și-a scos telefonul și a format un număr.

— Tată? a spus ea calm. — Poți veni puțin în sală?

Câteva minute mai târziu, tatăl ei, un bărbat liniștit, dar respectat în oraș, a intrat în sală împreună cu un alt bărbat.

Un notar.

Muzica s-a oprit pentru că DJ-ul îi cunoștea pe părinții ei.

Toți invitații s-au întors spre ei.

Lucian s-a ridicat confuz.

— Ce se întâmplă?

Evelina s-a apropiat de el.

— Lucian, am o veste pentru tine.

Ana a strâns buzele.

— Ce fel de veste?

Notarul a deschis un dosar.

— Doamna Evelina Popescu a semnat astăzi, la ora 11 dimineața, un act oficial.

Lucian a râs.

— Ce act?

Evelina l-a privit direct.

— Apartamentul meu a fost donat părinților mei.

Sala a amuțit.

— Ce?! a izbucnit Ana.

Notarul a continuat calm:

— Proprietatea nu mai aparține doamnei Evelina. Prin urmare, nu poate fi transferată, cedată sau revendicată de nimeni din această căsătorie.

Lucian s-a albit la față.

— Tu… tu glumești.

Evelina și-a scos verigheta și a pus-o pe masă.

— Nu.

Ana s-a ridicat brusc.

— Asta e o rușine!

Evelina a zâmbit calm.

— Nu. Rușinea era planul vostru.

Lucian a făcut un pas spre ea.

— Evelina, stai puțin…

— Nu.

Ea s-a întors spre invitați.

— Vă mulțumesc tuturor că ați venit. Petrecerea rămâne plătită. Bucurați-vă de seară.

Apoi s-a uitat din nou la Lucian.

— Dar nunta s-a terminat.

Și pentru prima dată în acea zi, Evelina s-a simțit cu adevărat liberă.