Vecina noastră în vârstă ne-a adus plăcinte timp de trei luni

Portăreasa, doamna Mariana, a rămas nemișcată câteva secunde. Și-a lăsat pixul jos și m-a privit lung, de parcă ar fi cântărit dacă merit să aud adevărul.

— Aveți puțină răbdare, — a spus într-un final, cu voce joasă. — Nu e chiar o poveste ușoară.

Mi s-a strâns stomacul.

— Tanti Viorica n-are pe nimeni, — a continuat ea. — Nici copii, nici nepoți, nici frați. Soțul i-a murit acum patru ani. De cancer.

Am înghițit în sec.

— Știți… înainte, nu era așa. Era o femeie normală. După ce a rămas singură, a început să se schimbe. La început cobora doar să mai stea de vorbă. Apoi a început să gătească pentru alții.

— Pentru alții? — am întrebat.

— Da. Pentru familii tinere. Pentru cupluri. Mai ales pentru cei fără copii.

Am simțit cum mă trece un fior.

— De ce?

Portăreasa a oftat.

— Pentru că fiul ei… — s-a oprit, apoi a continuat. — Fiul ei a murit la trei ani. Demult. De atunci, tot ce-a vrut a fost să aibă grijă de cineva. Să gătească. Să aștepte pe cineva acasă.

Mi-au dat lacrimile înainte să apuc să le opresc.

— Crede că… că suntem ca un fel de familie pentru ea?

— Nu crede, — a spus femeia. — Pentru ea, chiar sunteți.

Am ieșit din gheretă cu pașii moi. Parcă nu mai vedeam bine. Mi-am amintit de bilețelele ei, de „dragii mei”, de felul cum se uita la mine — nu ca o vecină, ci ca o mamă.

În seara aceea, i-am spus totul lui Andrei.

A tăcut mult.

— Și noi stăteam ascunși de ea, — a spus într-un final. — Ca niște lași.

— Știu…

Am decis să nu mai fugim.

A doua zi, când a sunat la ușă, am deschis.

Stătea cu o tavă de plăcintă și zâmbea timid.

— Dacă deranjez…

— Nu deranjați, tanti Viorica, — i-am spus. — Intrați.

A intrat încet, de parcă se temea să nu fie alungată.

Am pus ceaiul pe foc. Am stat la masă. Pentru prima dată, n-am grăbit-o. N-am evitat-o.

Ne-a povestit despre fiul ei. Despre cum îi făcea clătite duminica. Despre cum casa e prea tăcută acum.

Plângea încet, fără să se rușineze.

La plecare, ne-a îmbrățișat.

— Mulțumesc că m-ați lăsat să intru, — a spus. — Nu știți ce mult înseamnă.

Din ziua aceea, lucrurile s-au schimbat.

Nu mai aducea mâncare la fiecare două zile. Ne vedeam o dată pe săptămână. Uneori noi urcam la ea. Alteori doar stăteam de vorbă pe bancă, în fața blocului.

Nu mai era o povară. Era un om.

Și noi nu mai eram niște străini într-un apartament cu credit mare la bancă, ci parte dintr-o poveste care ne-a învățat ceva simplu:

Uneori, cea mai mare foame nu e de mâncare. E de oameni.