La aniversarea lor de 50 de ani de căsnicie, soțul i-a lăsat pe toți fără cuvinte spunând:

Toată lumea tăcea. Se auzeau doar respirațiile celor prezenți și clinchetul ușor al tacâmurilor, oprit brusc. Nimeni nu știa ce să creadă. Marta stătea dreaptă, cu ochii umezi, dar fără să spună nimic.

Eduard a făcut o pauză, a privit în jur și a zâmbit ușor.

„Dar în fiecare zi am ales să te iubesc din nou,” a spus el, iar vocea i s-a frânt puțin. „Chiar și în zilele în care nu simțeam dragostea, am ales-o. Am ales pe tine, Marta. Pentru că dragostea nu e un sentiment trecător. E o alegere de zi cu zi.”

O lacrimă i s-a rostogolit pe obraz.

„Am ales să rămân atunci când era greu. Am ales să tac atunci când era mai simplu să țip. Am ales să te ascult, chiar și atunci când nu înțelegeam. Iar acum, după cincizeci de ani, pot spune că dragostea mea pentru tine e mai mare decât a fost vreodată.”

Marta și-a dus mâna la gură. Ochii i s-au umplut de lacrimi, iar cei din jur deja plângeau în tăcere.

Ea s-a ridicat încet și s-a apropiat de el. A pus palma peste mâna lui și, cu voce tremurândă, a spus:

„Și eu am avut zile în care nu te-am iubit, Eduard. Zile în care m-ai scos din minți, în care m-ai făcut să mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Dar în fiecare dintre acele zile, mi-am amintit de băiatul care mi-a adus flori din grădină, care m-a ținut de mână în biserică și care a promis că va fi acolo, indiferent de ce va fi.”

Eduard a zâmbit, iar Marta a continuat:

„Așa că da, nici eu nu te-am iubit în fiecare zi. Dar te-am iubit în fiecare clipă în care am ales să nu plec. Și asta face diferența.”

Cei prezenți au început să aplaude, unii încercând să-și șteargă lacrimile. Chelnerii, care până atunci stătuseră nemișcați în colț, își frecau discret ochii.

Fiul lor, Carol, s-a apropiat și i-a îmbrățișat pe amândoi. „Dacă asta nu e dragoste adevărată,” a spus el, „atunci nu știu ce e.”

Marta și Eduard au dansat apoi un vals lent. Muzica curgea lin, iar în luminile calde, se vedeau umbrele a două suflete care crescuseră împreună, care greșiseră împreună, dar care nu renunțaseră niciodată unul la celălalt.

Când melodia s-a terminat, Eduard i-a șoptit la ureche: „Dacă ar fi să o iau de la capăt, te-aș alege din nou. Chiar și cu toate certurile, toate lacrimile și toate tăcerile dintre noi.”

Marta a zâmbit, sprijinindu-se de pieptul lui. „Și eu te-aș alege, Eduard. Pentru că, până la urmă, dragostea nu e despre perfecțiune, ci despre rămânere.”

Aplauzele au izbucnit din nou, mai puternice ca niciodată. Iar în acea seară, la Hanul Trandafirilor, toți cei de față au înțeles că dragostea adevărată nu e făcută din vorbe mari, ci din alegeri mărunte, făcute zi de zi.

Eduard și Marta au zâmbit unul altuia, știind că povestea lor nu fusese niciodată despre iubire la prima vedere, ci despre iubirea care rezistă unei vieți întregi.