Nu le-am spus niciodată părinților mei că sunt judecător.

Aerul din curte s-a tăiat brusc, ca înaintea unei furtuni. Beatrice se uita la mine de parcă mă vedea pentru prima dată. Claudia râdea nervos, convinsă că blufez.

— Ești nebună? a pufnit ea. Ce dosar, Elena? Pe cine suni?

Am închis apelul și am băgat telefonul în buzunar.
— Pe colegii mei.

În depărtare, pe șoseaua principală, se auzea deja o sirenă. Apoi încă una. Fața Claudiei s-a scurs de culoare.

— Mamă… a șoptit ea.

— Taci! a țipat Beatrice. Elena, încetează imediat! Nu mai face teatru!

Am pășit încet spre ele. Nu ridicam vocea. N-aveam nevoie.
— Omul pe care l-ai lovit trăiește. E în stare gravă, dar trăiește. Camerele de supraveghere de pe drumul județean v-au prins clar. Martori sunt. Iar mașina mea… ei bine, are suficiente urme cât să spună adevărul.

— Minți! a strigat Claudia, dar vocea îi tremura.

Atunci au intrat pe poartă două mașini de poliție și o ambulanță. Luminile albastre au umplut curtea, reflectându-se pe fața mamei mele, acum îmbătrânită brusc.

Un agent s-a apropiat de mine.
— Doamnă Elena Ionescu?

— Da.

— Suntem aici în legătură cu accidentul. Avem nevoie de o declarație.

Am scos lanțul de sub pulover și l-am lăsat să se vadă. Sigiliul a prins lumina farurilor. Agentul a încremenit o fracțiune de secundă, apoi a înțeles.

— Declarația mea va fi completă și oficială, am spus calm. Dar mai întâi, sora mea trebuie testată pentru alcool.

Claudia a început să plângă isteric. Beatrice a căzut pe un scaun din plastic, murmurând că „nu se poate”, că „familia nu-și face asta”.

Dar adevărul e că nu eu făceam asta. Ele făcuseră totul cu ani în urmă.

În următoarele ore, totul s-a derulat rapid. Claudia a fost dusă la secție. Testul a arătat alcool peste limită. Logodna cu „băiatul important” s-a evaporat până dimineață. Telefonul mamei nu se mai oprea din sunat, dar nimeni nu mai putea șterge faptele.

Câteva luni mai târziu, victima mergea din nou, cu baston. Am fost prezentă în sală când dosarul a ajuns pe rol. Nu ca judecător, ci ca martor-cheie. Am privit-o pe Claudia în boxă. Nu mai era fata perfectă. Era doar cineva care făcuse o alegere greșită și trebuia să plătească.

După pronunțare, mama m-a așteptat pe hol. Nu mai țipa. Nu mai comanda.
— N-am știut… a spus încet. N-am știut cine ești.

Am înclinat capul.
— N-ai vrut să știi.

Am ieșit din tribunal și am respirat adânc. Pentru prima dată, nu mai căram greutatea unei familii care mă zdrobise. Aveam drumul meu, munca mea și liniștea că făcusem ce trebuia.

Uneori, dreptatea începe exact din locul unde ai fost călcat în picioare. Iar când adevărul iese la lumină, nimeni nu mai poate să-l bage la loc.