Irina a coborât din tren și a încremenit

Mihai a ajuns în mai puțin de zece minute. Nici nu apucase Irina să-și șteargă bine obrajii, că l-a văzut intrând hotărât pe poartă, cu o expresie care spunea clar că venise nu doar să ajute, ci să repare ceva mai mult decât un raft sau un robinet.

„Hai, spune-mi tot”, i-a zis el, privindu-o drept în ochi.

Irina i-a întins hârtia. El a citit-o o dată, apoi încă o dată, și a rămas câteva secunde cu ea în mână, respirând adânc.

„Bine”, a spus scurt. „Atunci începem.”

Ea a clipit surprinsă.

„Cu ce să începem?”

„Cu viața ta nouă. Cu aia în care nu mai plângi pentru unul care pleacă, ci te ridici pentru tine și pentru fată.”

Cuvintele lui au lovit-o direct în inimă. Dar nu ca o rană, ci ca un început.

Mihai s-a apucat imediat de treabă, de parcă ar fi fost casa lui. A schimbat becul, a reparat robinetul, a prins raftul la perete. Fiecare lovitură de ciocan suna ca o confirmare că Irina nu era singură. Că nu fusese niciodată, de fapt, doar că nu îndrăznise să vadă asta.

„Știi ce e ciudat?”, a spus el în timp ce strângea ultimele șuruburi. „Ovidiu mereu promitea. Dar niciodată nu făcea. Tu meriți pe cineva care face.”

Irina a simțit un nod în gât. Nu voia să plângă din nou, nu acum când pentru prima dată în acea zi simțea că respiră.

„Mihai… eu nu ți-am cerut decât ajutor, nu—”

„Știu”, a întrerupt-o el. „Și nu-ți cer nimic în schimb. Doar să nu te mai rănești singură, ținându-te de cineva care a plecat deja demult, doar că fizic n-a avut curajul.”

Irina s-a așezat pe marginea canapelei. Casa părea altfel. Nu pentru că fusese reparată, ci pentru că nu mai era golul acela rece al plecării. Era cald. Era viață.

Când fata Irinei s-a trezit și a coborât scările, l-a văzut pe Mihai cu trusa de scule.

„A venit tati?”, a întrebat ea cu o speranță mică.

Irina a simțit cum i se strânge sufletul.

„Nu, iubita mea. Dar Mihai ne ajută azi.”

Fetița a zâmbit timid.

„Îmi repari și mie lampa cu steluțe?”

Mihai s-a ridicat imediat.

„Sigur că da. Hai să vedem ce putem face.”

În doar câteva minute, fetița râdea iar, iar lampa strălucea mai frumos ca înainte. Irina îi privea pe amândoi cu un amestec de recunoștință și teamă — teama aceea că poate viața îi pregătea ceva bun și ei nu știa dacă merită.

După ce au terminat toate, Mihai s-a șters pe mâini și s-a pregătit să plece.

„Dacă ai nevoie de ceva… orice… mă suni”, i-a spus el.

„Mihai… cât îți datorez pentru toate astea? Chiar nu vreau să… profit.”

El a ridicat o sprânceană.

„Irina, nu sunt instalator. Sunt prieten. Și prietenii nu pun preț pe sprijin.”

Ea a simțit din nou acel nod în gât. Dar de data asta era altceva. Era recunoștință. Și poate, foarte adânc, ceva care semăna cu speranța.

Seara, când casa s-a liniștit, Irina s-a așezat pe fotoliu și a privit foaia lăsată de Ovidiu. A ridicat-o, a studiat-o încă o dată… apoi, cu o hotărâre pe care nu credea că o are în ea, a rupt-o în două. Apoi în patru. Apoi în bucăți mici, ca pe o povară care nu avea ce să caute în viața ei.

Pentru prima dată după mult timp, nu a simțit durere.
Ci libertate.

A închis lumina și s-a dus la culcare, cu gândul la ziua care urma. O zi în care nu mai era soția lui Ovidiu. Era Irina. Atât. Și era de ajuns.

În buzunarul halatului vibra telefonul. Un mesaj.
De la Mihai.

„Sper că ești bine. Ai fost mai puternică azi decât crezi.”

Irina a zâmbit. A scris doar atât:

„Mulțumesc. Pentru tot.”

A apăsat „trimite” și, pentru prima dată după luni întregi, a simțit că viitorul nu o mai sperie.

O așteaptă.