Cu o săptămână înainte de nunta mea, fără să vreau

Zilele care au urmat au fost cele mai lungi din viața mea.

Ziua zâmbeam, probam aranjamente florale, confirmam meniuri, răspundeam la telefoane. Noaptea însă, stăteam cu ochii în tavan și refăceam în minte fiecare cuvânt auzit în sufrageria părinților mei.

Cu Mihai am vorbit aproape zilnic. Nu era doar avocat, era genul de om care nu se arunca cu capul înainte, dar nici nu lăsa lucrurile la voia întâmplării.

— Laura, ce fac ei se cheamă intenție clară de umilire publică — mi-a spus calm. — Și avem martori, dovezi și… o soluție elegantă.

Elegant. Cuvântul ăsta mi-a plăcut.

Între timp, familia mea juca teatru. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă „sunt emoționată”. Tata îmi spunea cât de mândru e de mine. Ana îmi trimitea mesaje cu inimioare și rochii albe.

Eu răspundeam scurt. Politicos. Rece.

Cu două zile înainte de nuntă, am făcut un lucru pe care nu-l mai făcusem niciodată: m-am dus la notar. Am pus pe hârtie lucruri vechi, împrumuturi nereturnate, o hârtie cu datorie de câteva zeci de mii de lei pe care părinții mei o „uitaseră”. Mihai se ocupa de restul.

În dimineața nunții, m-am trezit liniștită.

Andrei m-a privit mirat.
— Ești bine? — m-a întrebat.
— Sunt perfect — i-am răspuns. Și era adevărat.

Salonul era plin. Flori albe, fețe de masă imaculate, o pancartă mare la intrare cu „Dragoste și respect” — ironic, dar potrivit.

Părinții mei erau în primul rând. Ana stătea dreaptă, cu un zâmbet prea larg. Rochia mea era intactă. Inima mea, la fel.

A venit momentul discursurilor.

Tata s-a ridicat primul. A început cu glume, cu aluzii. Apoi, exact când își pregătea lovitura, Mihai s-a apropiat de microfon.

— Îmi cer scuze pentru întrerupere — a spus calm —, dar înainte să continuăm, mireasa dorește să clarifice un mic detaliu.

Sala a amuțit.

Am luat microfonul.
— Azi e o zi despre adevăr — am spus. — Și despre respect. Lucruri care, din păcate, nu vin mereu din familie.

Pe ecranul din spate au apărut mesaje. Transcrise. Cuvânt cu cuvânt. Râsete. Planuri. Umilință.

Fețele părinților mei s-au albit. Ana a scăpat paharul din mână.

— De asemenea — am continuat —, toate datoriile vechi, în valoare de peste 45.000 de lei, sunt acum oficiale și înregistrate. Avem martori. Avem documente. Avem martori chiar aici, în sală.

Nimeni nu mai scotea un sunet.

— Nunta mea nu va fi scena nimănui. Iar eu nu mai sunt fata care tace.

M-am întors spre Andrei. M-a strâns de mână. A zâmbit.

Familia mea a plecat înainte de desert.

Restul invitaților au rămas. Au aplaudat. Unii au plâns. Muzica a pornit.

În seara aceea am dansat. Am râs. Am respirat ușurată.

Nu m-am răzbunat.

M-am eliberat.

Și asta a fost, de departe, cea mai frumoasă zi din viața mea.