Oana urca scările. Deodată a văzut cum, în fugă, vin spre ea copiii vecinei e

— Vasile, Andrei, Maria… am venit să vorbim serios. Bunicii nu pot avea grijă de voi. O mătușă există, dar a spus că nu poate. Așa că eu și unchiul Alexandru vrem să devenim… părinții voștri. Nu îi putem înlocui pe mama și tata… dar vă putem oferi o casă. Sunteți de acord?

Copiii s-au privit între ei.

Vasile a înghițit în sec și și-a strâns pumnii. Încerca să pară mare. Să fie sprijinul celorlalți.

— Asta înseamnă… că stăm la dumneavoastră? Toți?

— Toți, – a răspuns Alexandru, așezându-se lângă ei. – La noi nu se desparte nimeni.

Maria a început să plângă în liniște.

— Și camera noastră… o să fie doar a noastră?

— Doar a voastră. Cu perdele noi, cu birou pentru teme. Și cu loc pentru păpuși.

Irina dormea încă în brațele Oanei, respirând sacadat, ca după mult plâns.

Andrei a ridicat privirea.

— Și dacă facem gălăgie?

Alexandru a zâmbit.

— Atunci facem gălăgie împreună.

Pentru prima dată, un colț al gurii lui Vasile s-a ridicat ușor.

Actele s-au semnat într-o dimineață simplă, la Protecția Copilului. Fără fast. Fără muzică. Doar hârtii, ștampile și emoții care nu încăpeau în cuvinte.

Când au ieșit din clădire, Oana s-a oprit pe trepte.

— Gata. Acasă.

Acasă.

Cuvântul acela avea acum altă greutate.

În prima seară, apartamentul a fost plin de pași, de uși trântite, de râsete amestecate cu plâns.

Irina nu voia să doarmă singură. Maria voia lumină aprinsă. Andrei întreba din zece în zece minute dacă ușa e încuiată. Vasile stătea pe marginea patului și privea pe geam.

Oana a mers la el.

— Ți-e dor?

Băiatul a dat din cap.

— O să-mi fie mereu.

— Și mie. Dar dorul nu înseamnă că nu putem fi bine.

În noaptea aceea, Oana a adormit pe covor, între două paturi de fete. Alexandru sforăia ușor pe canapeaua din sufragerie, cu Andrei lipit de el.

Dimineața, bucătăria mirosea a clătite.

— La noi așa se începe orice lucru serios, – a spus Alexandru. – Cu ceva dulce.

Cu timpul, lucrurile s-au așezat.

Au fost ședințe cu părinții la școală. Au fost haine cumpărate din salariu, calcule făcute la leu. Facturi mai mari. Coșuri de cumpărături mai pline.

Dar și mese zgomotoase.

Seri de teme făcute la masă.

Primul „mama” spus fără să-și dea seama.

Oana a încremenit atunci.

Irina o strigase din baie:

— Mama, unde e prosopul?

S-au privit amândouă. Fetița s-a înroșit.

— Adică… tanti Oana…

Oana a îngenuncheat și a strâns-o în brațe.

— Poți să-mi spui cum simți.

Într-o duminică, au mers cu toții la cimitir. Au dus flori și au stat în liniște.

Vasile a spus:

— Să știți că suntem bine.

Oana a simțit că inima i se umple.

Nu înlocuise pe nimeni.

Dar construise ceva nou.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Alexandru a luat-o de mână.

— Ți-ai dorit copii.

Oana a zâmbit, privind ușile camerelor.

— Da. Și uite că viața mi i-a pus în brațe.

Nu fusese drumul ușor.

Nu fusese poveste de basm.

Fusese viață adevărată. Cu durere. Cu teamă. Cu facturi plătite la limită și cu mult curaj.

Dar, în casa aceea dintr-un bloc obișnuit din România, unde mirosul de ciorbă se amesteca cu râsete de copii, Oana învățase un lucru simplu:

Familia nu e doar sânge.

Familia e alegerea de a rămâne.

Și ea alesese.