Ea a trimis din greșeală un SMS unui MULTIMILIONAR, cerându-i 50 de lei împrumut pentru lapte praf

Mesajul a plecat. Ecranul s-a întunecat. Maria a rămas nemișcată, cu Ilinca la piept, ascultându-i respirația subțire. În apartament mirosea a frig și a neliniște.

„Atât”, și-a spus. „Am făcut tot ce am putut.”

A mai scuturat o dată borcanul, deși știa că e inutil. Ilinca a scos un sunet stins, aproape un suspin. Maria a simțit cum i se strânge stomacul. Nu mai era vorba de rușine sau mândrie. Era vorba de copilul ei.

A trecut un minut. Apoi două.

Telefonul a vibrat.

Maria a tresărit atât de tare, încât aproape i-a scăpat aparatul din mână. A privit ecranul cu teamă. Număr necunoscut.

„Bună seara. Ați trimis acest mesaj pentru mine?”

Inima i-a sărit din piept. A simțit cum obrajii îi ard.

„Îmi cer scuze. A fost o greșeală. Nu trebuia să ajungă la dvs.” a tastat rapid.

Răspunsul a venit aproape instant.

„Nu e o greșeală să ceri ajutor. Unde sunteți?”

Maria a clipit. A crezut că nu citește bine.

„În București… Rahova.”

Au urmat câteva secunde lungi. Apoi:

„Sunt pe drum. Ajung într-o oră.”

A râs nervos. O oră? Cine era omul ăsta? Un nebun? Un glumeț de Revelion? Degetele îi tremurau.

„Nu e nevoie, chiar nu…”, a început ea.

„E nevoie”, a venit răspunsul. „Rămâneți acasă.”

La miezul nopții, în timp ce artificiile luminau cerul, cineva a bătut la ușa ei. Trei bătăi clare, hotărâte.

Maria a deschis cu inima cât un purice.

În fața ei stătea un bărbat în palton închis la culoare, cu părul ușor grizonat și o privire calmă. Lângă el, un șofer ținea două pungi mari de la farmacie.

— Sunt Andrei Ionescu, a spus simplu. — Cred că mesajul era pentru mine.

Maria a amuțit.

Andrei era omul despre care citise în ziare. Antreprenor. Investitor. Omul care apăruse pe coperta revistelor cu titluri despre milioane și afaceri.

A intrat, fără să aștepte invitație. A privit becul pâlpâind, chicineta mică, copilul adormit de epuizare.

— Am cumpărat laptele potrivit — a spus, lăsând pungile jos. — Și scutece. Și ceva mâncare.

Maria a izbucnit în plâns. Nu elegant. Nu frumos. Ci așa cum plâng oamenii care au ținut prea mult totul în ei.

Andrei nu a spus nimic. A așteptat.

În noaptea aceea, Maria a hrănit-o pe Ilinca până când burtica i s-a liniștit și ochii i s-au închis. Andrei a stat pe scaunul șubred, ascultând povestea ei. Despre job. Despre cifre. Despre întrebarea care o lăsase fără nimic.

A doua zi, Andrei a făcut un singur telefon.

O lună mai târziu, Maria avea un contract nou. Legal. Corect. Cu oamenii care trebuiau să răspundă pentru ce făcuseră.

Nu s-a mutat într-un palat. Nu a devenit bogată peste noapte. Dar a avut liniște. Lapte pe raft. Chirie plătită. Un copil care râdea.

Iar uneori, în nopțile de iarnă, Maria se uita la telefon și se gândea cum o greșeală trimisă la 23:31 i-a schimbat viața.

Nu pentru că a scris unui multimilionar.

Ci pentru că, în sfârșit, a avut curajul să ceară ajutor.