Medicul de la ecografie a tăcut mult timp, uitându-se la ecran, apoi a întrebat:

Marina a clipit des, convinsă că nu auzise bine.

— Cum adică… câți bărbați? — a întrebat încet, cu un nod în gât.

Medicul nu zâmbea, dar nici nu părea sever. Era mai degrabă curios, concentrat.

— Întrebarea mea nu e întâmplătoare — a spus calm. — Răspundeți-mi, vă rog.

— Unul singur — a șoptit ea. — Soțul meu. De cincisprezece ani.

Bărbatul a oftat adânc și s-a întors din nou spre monitor. A mai mutat sonda, a apăsat câteva butoane, apoi a oprit aparatul.

— Ei bine, Marina — a început rar — nu aveți nici tumoră, nici chist, nici fibrom.

Ea a simțit cum aerul îi revine brusc în plămâni, dar bucuria a fost prea scurtă.

— Atunci… ce am?

Medicul s-a întors spre ea și a spus direct, fără ocolișuri:

— Sunteți însărcinată. În patru luni.

Timp de câteva secunde, lumea s-a oprit.

— Poftim? — a șoptit ea. — E imposibil… Ni s-a spus că nu putem…

— Medicina mai și greșește — a ridicat el din umeri. — Iar natura… face ce vrea. Sarcină perfect evolutivă. Un copil sănătos.

Lacrimile i-au țâșnit fără să le mai poată opri. Râdea și plângea în același timp, cu mâinile pe burtă, de parcă abia acum realiza că nu e singură.

— Dar întrebarea… — a bâiguit ea. — De ce m-ați întrebat de alți bărbați?

Medicul a zâmbit pentru prima dată.

— Pentru că, sincer, rar văd o sarcină atât de bine protejată după atâția ani. Corpul dumneavoastră parcă a așteptat momentul potrivit.

Marina a ieșit din clinică plutind. Soarele îi părea mai luminos, orașul mai viu.

L-a sunat pe Mihai cu mâinile tremurând.

— Unde ești?

— La mașină, ce s-a întâmplat? — a întrebat el speriat.

— Vino… dar stai jos când îți spun.

Când l-a văzut, a izbucnit din nou în plâns.

— O să fii tată.

Mihai a rămas mut. Apoi s-a așezat pe bordură, cu capul în mâini. A râs. A plâns. A îmbrățișat-o ca niciodată.

În seara aia, pescuitul n-a mai contat. Au mers acasă ținându-se de mână. Pentru prima dată, apartamentul lor nu mai părea gol.

În lunile care au urmat, casa s-a umplut de planuri, de emoții, de teamă amestecată cu fericire. Au cumpărat un pătuț mic, au ales nume, au învățat din nou să spere.

Iar când, într-o dimineață de primăvară, Marina și-a ținut copilul în brațe, a înțeles un lucru simplu:

Uneori, viața nu vine când o chemi.
Vine când ești gata să nu mai crezi.