Ploaia îmi udase paltonul până la piele când mi-am găsit fiica în genunchi

Nu m-am întors spre ușă. Am rămas pe loc, cu spatele drept și palmele reci.

În mine nu mai era frică. Doar o liniște grea, de dinaintea furtunii.

— Deschide ușa, Ioane, am spus calm.

El a râs scurt.

— Și dacă nu?

Marioara s-a apropiat, legănându-se ușor, cu miros de țuică ieșindu-i din gură.

— Aici nu faci legea tu, femeie. Aici noi știm cum se ține o nevastă în frâu.

Atunci am auzit pașii fiicei mele în spatele meu. Încă șchiopăta. A tras aer adânc, de parcă voia să spună ceva, dar n-a apucat.

— Am sunat la poliție, am zis eu.

Râsetele s-au oprit brusc.

— Ce-ai zis? a întrebat Gigi.

— Am sunat la poliție. Și la ambulanță. Și la Protecția Copilului. Pentru că fata mea e bătută. Și pentru că aici e violență în familie.

Ion a pălit.

— Minți.

Am scos telefonul ud din buzunar și l-am pus pe masă.

— Mai ai trei minute până ajung.

Nimeni n-a mai vorbit. Se auzea doar ploaia în geam și respirația sacadată a fiicei mele.

Marioara a început să țipe:

— Ne faci de râs în sat! Pentru o rochie de nimic?!

Atunci fiica mea a vorbit. Încet. Dar clar.

— Nu pentru rochie. Pentru că m-ați umilit. Pentru că m-ați bătut. Pentru că mi-ați spus că nu valorez nimic.

Ion s-a întors spre ea, cu mâna ridicată din reflex.

— Taci!

N-a apucat.

Vasile i-a prins mâna din aer.

— Gata, Ioane… prea departe.

A fost prima fisură.

Sirena s-a auzit de afară ca un tunet.

Ion s-a prăbușit pe scaun. Marioara s-a așezat pe canapea, murmurând rugăciuni pe jumătate.

Ușa s-a deschis. Poliția. Ambulanța. Vecinii la porți.

Totul s-a întâmplat repede și, în același timp, ca într-un vis.

Declarații. Fotografii. Întrebări.

Când i-au pus cătușele lui Ion, fiica mea a plâns. Nu de milă. De eliberare.

A ieșit din casa aceea cu o pungă de haine, telefonul și cheia de la mașină. Nimic altceva.

În ambulanță, mi-a strâns mâna.

— Mamă… credeam că așa trebuie să fie.

Am clătinat din cap.

— Nu. Așa nu trebuie să fie niciodată.

După câteva luni, stătea din nou dreaptă. Cu serviciu. Cu liniște. Cu o rochie albastru-închis, purtată fără frică.

Iar eu știam un lucru sigur:

Uneori, dragostea de mamă nu e blândă.

Uneori, dragostea de mamă sparge uși.