ÎNAINTE SĂ FIE EXECUTAT, FIICA LUI ÎI ȘOPTEȘTE CEVA CARE SCHIMBĂ TOTUL

Colonelul Ionescu a ridicat mâna și toată lumea s-a oprit. Era ceva în ochii copilului care nu semăna cu frica. Era siguranță. O siguranță rece, matură, care nu se potrivea deloc cu vârsta ei.

— Spune, a zis colonelul, privind-o direct. Ce adevăr?

Ana l-a privit pe tatăl ei o clipă, apoi și-a mutat ochii spre bărbații în uniformă.

— Eu eram acolo, a spus simplu.

Un murmur a trecut prin sală.

— Unde? a întrebat cineva.

— În noaptea când s-a spus că tata a omorât omul acela. Eu eram ascunsă sub masă.

Radu a simțit cum i se taie respirația.

— Ana… eu credeam că dormeai la vecina…

— Nu dormeam, tată, a spus ea calm. M-am întors după ursuleț.

Colonelul Ionescu s-a apropiat.

— Și ce-ai văzut?

Fetița a strâns mai tare mâna tatălui ei.

— L-am văzut pe unchiul Mihai.

Aerul a înghețat.

Unchiul Mihai. Fratele soției lui Radu. Martorul-cheie din dosar. Omul care jurase cu mâna pe Biblie că îl văzuse pe Radu cu cuțitul în mână.

— Minți, a șoptit un gardian.

— Nu, a spus Ana. Avea geaca lui neagră și bocancii murdari. Și când a plecat, vorbea la telefon și spunea: „Gata, dă-i drumul. Totul cade pe fraier.”

Colonelul a simțit un nod în stomac.

— De ce n-ai spus nimic până acum?

Ana a ridicat din umeri.

— Mi-a spus că dacă spun pe cineva, tata moare mai repede. Și mama era bolnavă… și mi-a fost frică.

Tăcerea a devenit apăsătoare.

— Unde e mama ta acum? a întrebat cineva.

— A murit acum un an. De inimă. Și înainte să moară, mi-a spus că trebuie să spun adevărul. Chiar dacă e târziu.

Colonelul Ionescu a închis ochii pentru o clipă. Apoi a vorbit rar:

— Opriți execuția.

— Domnule colonel… a încercat cineva.

— Am spus opriți!

Câteva telefoane, câteva ordine scurte și tot mecanismul morții s-a blocat.

În următoarele zile, ancheta s-a redeschis. Înregistrări telefonice. Transferuri de bani. Unchiul Mihai primise 20.000 de lei cu o săptămână înainte de crimă. Camerele de supraveghere dintr-un magazin de cartier îl surprindeau în noaptea respectivă, transpirat și grăbit.

A recunoscut după două ore de interogatoriu.

Radu a fost eliberat într-o dimineață ploioasă. A ieșit pe poarta penitenciarului ținând-o pe Ana de mână. Nu aveau bani. Nu aveau casă. Dar aveau adevărul.

S-au mutat într-un apartament mic, cu chirie. Radu a început să muncească din nou, orice: șofer, manipulant, paznic de noapte. Nu se plângea. Fiecare dimineață era un dar.

Într-o seară, Ana l-a întrebat:

— Tată, ți-a fost frică?

Radu a zâmbit trist.

— Da. Dar mi-a fost mai frică să mor fără să știu că tu vei fi bine.

Ana s-a cuibărit lângă el.

— Acum o să fim bine.

Și pentru prima dată după mulți ani, Radu a știut că e adevărat.