Soția mea a născut o fetiță cu pielea închisă la culoare

…pentru că ea rosti, cu un glas sfâșiat de spaimă:
„Copilul ăsta… seamănă cu vecinul nostru, cu Vali…”

Vali? Am simțit un fior rece pe șira spinării. Vali era un bărbat amabil, muncitor, cu pielea măslinie și ochii de un cărbune strălucitor. Ne ajutase de multe ori cu mașina sau cu lemnele. Stătea la două case mai jos. Dar niciodată, în niciun moment, nu m-aș fi gândit…

Am privit din nou copilul. O fetiță mică, cu buze pline, cu pielea caldă ca mierea arsă de soare și cu părul încrețit, fin. Și mi s-a strâns inima. Era frumoasă. N-avea nicio vină. Nu ceruse să vină pe lume într-o furtună de ură și confuzie.

Soția tremura în pat, privirea pierdută. Am realizat că nu mai era femeia de care mă îndrăgostisem. O acoperea rușinea, frica de gura lumii, de mama, de colegii ei de la contabilitate.

Dar eu… eu nu puteam pleca. Nu pentru că aș fi fost slab. Ci pentru că fetița aceea mă privea, abia venită pe lume, și în ochii ei am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani buni: sens.

Au trecut câteva zile până s-a liniștit totul. Nimeni din familie n-a mai vrut să vorbească despre momentul nașterii. Soția mea, în schimb, se închidea tot mai mult în ea. Nu voia să atingă copilul. Nu voia să o alăpteze. „O să te lipești de ea și n-o să mai poți s-o dai înapoi”, îmi spusese mama, ca și cum copilul ar fi fost o pereche de pantofi greșiți.

În a șaptea zi, am luat o decizie. M-am dus la starea civilă și am declarat-o copilul meu. Oficial. Am semnat. I-am pus numele Ana-Maria, după bunica mea, femeia care m-a crescut cu povești și colaci calzi în sobă.

Când am venit acasă cu certificatul de naștere, soția mea m-a privit ca și cum nu mă mai cunoștea.
„Nu e sângele tău”, mi-a zis.
„Dar e sufletul meu”, i-am răspuns.

Peste o lună, a plecat. N-a zis nimic. A lăsat doar o scrisoare pe masă, în care spunea că „nu poate trăi cu o rușine pe care n-a ales-o”.

Dar eu… eu am ales.

Am ales să fiu tată. Am ales să fiu OM.

Și astăzi, Ana-Maria are 8 ani. Îi place să picteze, să joace șotronul pe aleea din fața blocului și îmi aduce ceai dimineața, în cănile alea vechi, smălțuite, pe care le păstrasem de la bunica.

Și uneori, când o văd cum râde și cum dansează prin casă, îmi dau seama că nu sângele ne face familie. Ci alegerea. Și dragostea.

Pentru că, oricât de mult s-ar schimba lumea… inima unui copil are nevoie doar de un loc în care să fie dorit. Iar eu… eu am fost acolo.

Pentru totdeauna.