La aniversarea nunții de aur, soțul a declarat: „Nu te-am iubit în acești 50 de ani”

După acel moment, nimeni nu a mai putut spune nimic. Tăcerea devenise sfântă. Valentina s-a ridicat încet și și-a privit soțul cu ochii înlăcrimați. Nici măcar în ziua nunții nu strălucise așa.

„Mihai… tu ai fost mereu un bărbat tăcut. Dar azi… azi m-ai făcut să simt că viața noastră n-a fost degeaba.”

Apoi, într-un gest care părea rupt dintr-un film vechi românesc, și-a scos baticul de pe poșetă — acela brodat cu flori albastre, moștenire de la mama ei — și i l-a înfășurat soțului la gât, așa cum făcea iarna, când ieșeau la plimbare pe aleile cu castani din parc.

„Să nu uiți niciodată cine ești. Eu te-am iubit și când n-aveam încălzire în apartament și beam ceai din borcane goale de gem. Te-am iubit când căram apă cu găleata de la pompă și când îți cădeau mâinile de oboseală de la fabrică. Te-am iubit cu dantela ruptă la mânecă și cu sufletul plin de nădejde. Și azi… te iubesc tot așa.”

Unul dintre nepoți, băiat de 10 ani, s-a ridicat și a venit lângă ei. A luat mâna bunicului și a zis tare, cu voce curată:

„Și eu vreau să iubesc așa când voi fi mare!”

Toată sala a izbucnit în aplauze din nou, dar de data asta, era o explozie de inimă.

Nu era doar aniversarea unor ani trecuți. Era celebrarea unei vieți trăite în doi, dincolo de mode, de bani, de greutăți. Era imaginea aceea românească, curată, cu o masă mare, cu sarmale și vin de casă, cu râsete și lacrimi în același loc.

A fost, fără îndoială, o seară de neuitat.

Iar Mihai și Valentina? S-au așezat din nou la masă, au ciocnit un pahar și, în timp ce muzica populară începea să cânte încet în fundal, el i-a șoptit:

„La următorii 50, draga mea.”