Fiul meu mi-a spus că nu pot veni la nunta lui pentru că sunt în scaun cu rotile

Era o cutie de carton simplă.

Nu mare. Nu grea.

Dar în ea era toată viața noastră.

Radu a intrat fără să mai spună nimic. A îngenuncheat lângă scaunul meu, așa cum făcea când era mic, și a pus cutia pe masă.

„Mamă… de ce nu mi-ai spus?”

Am deschis-o încet.

Deasupra era un album vechi, cu copertă albastră. Colțurile erau tocite. Pe prima pagină scria: „Pentru Radu, când va fi bărbat.”

L-am făcut în anii de recuperare.

În el erau fotografii pe care nu le văzuse niciodată.

Eu, la spital, în scaun pentru prima dată. Eu învățând să mă urc singură pe rampă. Eu căzând și ridicându-mă din nou.

Și el.

La șase ani, împingându-mă prin parc.

La opt ani, aducându-mi un pahar cu apă și spunând: „Lasă, mamă, te ajut eu.”

La zece ani, dormind pe un scaun de plastic lângă patul meu, când făcusem febră mare.

Sub fiecare fotografie era câte un rând scris de mine.

„Astăzi m-am ridicat pentru tine.”

„Astăzi n-am vrut să mai pot, dar tu mi-ai spus că sunt cea mai puternică mamă din lume.”

„Astăzi am înțeles că nu scaunul mă definește. Ci felul în care te cresc.”

Sub album era altceva.

Un plic.

În el — toate chitanțele de la terapii, tratamente, drumuri la București, medicamente. Zeci de mii de lei, adunați în ani.

Și lângă ele, un carnet mic de economii.

Pe prima pagină scria: „Fond pentru nunta lui Radu.”

Era aproape gol.

Îl desființasem în primii ani după accident. Între o operație și un tratament, am ales să trăim. Să pot fi acolo pentru el.

Nu i-am spus niciodată.

N-am vrut să simtă povara.

Radu plângea în hohote.

„Eu… eu credeam că ai avut ajutor. Că a fost ușor. Andra mi-a spus că exagerezi mereu, că te victimizezi…”

Am ridicat mâna și i-am atins obrazul.

„Nu e vina ei. E vina mea. Te-am protejat prea bine.”

A clătinat din cap.

„Nu. Eu am greșit. Cum am putut să te las pe dinafară? Cum am putut să-mi fie rușine cu tine?”

Cuvântul acela m-a durut.

Rușine.

„Radu”, i-am spus încet, „scapă de ideea că o viață perfectă înseamnă poze frumoase. O viață bună înseamnă oameni care rămân lângă tine când lucrurile nu sunt perfecte.”

A stat tăcut câteva secunde.

Apoi a spus: „Am anulat nunta. Dacă Andra nu poate să accepte cine ești tu, atunci nu e femeia potrivită pentru mine.”

Am rămas fără aer.

„Ești sigur?”

A dat din cap.

„Mama mirelui nu e un decor. E inima poveștii.”

Pentru prima dată în ziua aceea, am zâmbit.

O lună mai târziu, nunta a avut loc în curtea casei noastre.

Fără biserică pe deal.

Fără pretenții.

Am pus o copertină albă, mese împrumutate de la vecini, sarmale făcute în casă și cozonac după rețeta bunicii.

Rampa a fost făcută de un vecin tâmplar, din lemn solid.

Iar la dansul mamă–fiu, Radu a îngenuncheat în fața mea și m-a ținut de mâini.

Toată lumea plângea.

Dar nu de tristețe.

Ci pentru că, uneori, cea mai mare lecție nu e despre cum să mergi.

Ci despre cum să rămâi om.