Noaptea în care am aflat că moștenisem 50 de milioane de lei

Salonul a amuțit. Se auzea doar aparatul care bipăia lângă pătuțul copilului meu. Femeia aceea stătea dreaptă, calmă, ca și cum tocmai ar fi anunțat ceva banal. Nu se grăbea. Nu se scuza. Nu explica.

Andrei se uita când la mine, când la ea, ca un om care tocmai și-a pierdut echilibrul. Deschidea gura, dar nu ieșea nimic.

Eu mi-am strâns fiul mai aproape de piept. Pentru prima dată de când intrase, nu mai tremuram.

— Cum adică… directoarea ta? a bâiguit el.

Femeia a oftat scurt, iritată.
— Exact ce ai auzit. Eu conduc compania. Iar ea este fondatoarea și proprietara.

Andrei a râs isteric.
— Nu, nu… ea e… soția mea. N-are serviciu. N-are nimic.

M-am uitat la el. Calm. Fără ură. Fără lacrimi.
— Ba am, Andrei. Doar că n-ai avut răbdare să afli.

Femeia s-a întors spre mine și a zâmbit ușor.
— Bună, Irina. Îmi pare bine că ne întâlnim în sfârșit. Îmi pare rău că în asemenea condiții.

Andrei a făcut un pas în spate.
— Despre ce vorbiți? Ce joc e ăsta?

— Nu e niciun joc, a spus ea. Compania pe care lucrezi urmează să fie cumpărată. De ea. De Irina.

A rostit numele meu rar, apăsat.

Andrei s-a prăbușit pe scaun.
— Nu se poate… n-are bani.

— Are, a intervenit sora mea, care intrase fără să o observ. Are mai mulți bani decât îți poți imagina.

Am închis ochii o clipă. Mi-am amintit de bucătăria mea, de podeaua rece, de telefonul avocatului. De tăcerea bunicului care, fără să mă fi ținut vreodată în brațe, mă salvase exact când aveam mai mare nevoie.

— Ai moștenit? a șoptit Andrei.

— Da, am spus. Și urma să-ți spun. După naștere. Dar ai ales să pleci.

Tăcerea a devenit grea. Noua lui soție se uita când la mine, când la el. Începuse să înțeleagă.

— Deci… m-ai dat afară în noaptea în care urma să nasc, pentru că ai crezut că sunt o povară, am continuat. Iar acum afli că povara ta este omul care îți poate decide cariera.

Andrei a sărit în picioare.
— Irina, te rog… eram stresat. Nu gândeam clar. Hai să vorbim.

L-am privit drept în ochi.
— Am vorbit deja. În noaptea aceea. Tu ai închis ușa.

Femeia de lângă el și-a strâns paltonul.
— Andrei, cred că ar trebui să plecăm.

— Nu! a strigat el. Irina, spune-le că e o greșeală. Spune-le cine ești pentru mine!

Am zâmbit trist.
— Sunt mama copilului tău. Atât.

Am apăsat butonul de chemare. O asistentă a intrat imediat.
— Vă rog să părăsiți salonul. Pacienta are nevoie de liniște.

Andrei a încercat să spună ceva. Nu i-a mai ieșit. A fost condus afară.

Am rămas cu fiul meu, cu sora mea și cu o liniște pe care nu o mai simțisem de mult.

În săptămânile care au urmat, actele s-au semnat. Compania a fost cumpărată. Andrei și-a pierdut funcția. Nu din răzbunare. Din decizii. Din alegeri.

Eu m-am mutat într-un apartament luminos, aproape de parc. Am învățat să fiu mamă. Să dorm puțin. Să zâmbesc mult. Să nu mai cer voie pentru nimic.

Într-o dimineață, privind copilul dormind, am înțeles adevărul simplu:
Uneori pierzi tot ca să câștigi ce contează cu adevărat.

Și nu, viața nu mi-a oferit un miracol.
Mi-a oferit o șansă.
Iar de data asta, n-am mai lăsat-o să plece.