O fetiță se plânge de dureri de burtă după un weekend petrecut la tatăl vitreg

Ambulanța a ajuns în câteva minute.

Pentru Clara, fiecare secundă a fost un chin.

Ana era întinsă pe targă, cu ochii mari și umezi, ținându-și strâns ursulețul de pluș. Clara mergea lângă ea, simțind cum vinovăția o apasă pe piept ca o piatră.

La Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu”, lucrurile s-au mișcat repede. Ecografia arătase ceva neobișnuit: o umflătură serioasă la nivel abdominal, semn clar de inflamație internă.

Medicul de gardă a vorbit calm, dar ferm:

— Este foarte probabil o apendicită acută, deja complicată. Mai stătea puțin și riscam o perforație. Ați venit la timp.

Clara a simțit cum i se taie picioarele.

Operația a început imediat.

Pe holul rece al spitalului, Clara stătea singură pe o bancă metalică. Îl sunase pe Radu.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el, deranjat.

— Ana e în operație! A stat două zile cu dureri cumplite!

La capătul celălalt s-a lăsat o tăcere scurtă.

— Ți-am zis că probabil e de la mâncare. Nu sunt medic.

Indiferența din vocea lui a lovit-o mai tare decât orice acuzație.

Clara a început să deruleze în minte ultimele luni. Ana devenise mai retrasă. Spunea mai rar ce simte. De fiecare dată când Clara întreba, răspunsul era același: „E bine”.

Oare de frică? Oare pentru că simțea că nu e ascultată?

După două ore care au părut o viață, chirurgul a ieșit.

— Operația a reușit. Apendicele era aproape perforat. A mai fost puțin.

Clara a izbucnit în plâns.

Când Ana s-a trezit, era slăbită, dar zâmbetul ei mic a fost ca o lumină.

— Mami… nu mai doare.

Clara i-a sărutat fruntea.

— Iartă-mă că nu te-am ascultat din prima.

Ana a privit-o serios, cum doar copiii pot.

— Eu ți-am spus… dar Radu a zis să nu te deranjez. Că exagerez.

Cuvintele au căzut greu.

Nu fusese violență. Nu fusese un secret îngrozitor. Fusese neglijență. Lipsă de grijă. Nepăsare față de un copil care cerea ajutor.

Și uneori, asta poate fi la fel de periculos.

În zilele următoare, Clara a luat o decizie grea, dar clară. A înțeles că siguranța copilului ei nu poate fi lăsată pe mâna cuiva care minimalizează durerea.

A cerut separarea.

Nu a fost un scandal. Nu au fost țipete. Doar o conversație rece, în care Clara a spus simplu:

— Fiica mea vine înainte de orice.

Au trecut câteva luni.

Ana s-a întors la școală. Râdea din nou. Povestea. Spunea imediat dacă o doare ceva, chiar și puțin.

Într-o seară, în bucătăria mică a apartamentului lor din București, Clara pregătea clătite. Ana stătea la masă și desena.

— Mami? a spus ea.

— Da, iubita mea?

— Când te spun că mă doare ceva… tu mă crezi, nu?

Clara s-a oprit din amestecat.

S-a așezat lângă ea și i-a luat mâinile în ale ei.

— Te cred mereu. Și te voi crede toată viața.

Pentru că uneori, cea mai mare lecție nu e despre boală.

E despre a-ți asculta copilul.

Iar Clara învățase asta la timp.