FIUL MEU UNIC NU M-A LĂSAT SĂ ÎMI VĂD NEPOTUL

Inima mi-a tresărit. Am crezut că poate s-a răzgândit. Că Mihai venise, în sfârșit, să își ceară iertare. Cu lacrimi încă uscate pe obraji, m-am ridicat cu greu de pe scaun și m-am îndreptat spre hol.

Dar când am deschis, am văzut doar vecina mea, tanti Ileana, cu un coș plin de lemne.
– Am văzut că nu mai e fum la sobă, mamă dragă… M-am gândit că poate îți e frig, zise ea blând.

Atunci am simțit cum un val de căldură îmi umple sufletul. Nu era fiul meu, dar era cineva care își făcuse drum prin frig, pentru mine. I-am mulțumit și am poftit-o în casă. A pus lemnele pe foc, iar camera s-a luminat de flăcări și de mirosul lemnului ars.

– Ce-ai pățit la picioare? m-a întrebat, văzându-mi gleznele umflate.
– Am mers… mult. Mai mult decât ar fi trebuit, i-am răspuns, evitând să-i spun adevărul.

Dar Ileana mă cunoștea prea bine. A oftat adânc și a spus doar atât:
– Sângele apă nu se face… dar uneori îngheață.

Am petrecut acea seară vorbind. Ea mi-a povestit despre vremurile în care satul era plin de viață, despre iernile în care oamenii se ajutau fără să aștepte nimic în schimb. Mi-a adus aminte de colindele de odinioară, de mirosul de cozonac și de zăpada care scârțâia sub pașii copiilor.

În acea noapte, am adormit cu gândul că poate nu toți cei din viața mea îmi sunt sânge, dar unii îmi sunt suflet.

A doua zi dimineață, când m-am trezit, picioarele mă dureau îngrozitor, dar am auzit bătăi ușoare în ușă. Am deschis și am văzut trei copii din vecini, cu obrajii roșii de frig. Țineau în mâini un coș cu mere și câteva portocale.
– Mama ne-a trimis, tanti Marioara. Să vă aducem fructe, să vă prindeți puteri.

Le-am mulțumit, iar lacrimile mi-au revenit, de data asta nu din durere, ci din recunoștință.

În zilele următoare, oamenii din sat au început să mă viziteze mai des. Unii aduceau lemne, alții mâncare gătită. Nu știu dacă au aflat ce mi s-a întâmplat cu Mihai sau pur și simplu și-au adus aminte că iarna nu trebuie să te prindă singur.

Când m-am mai întremat, am început să cos la războiul vechi din odaie. Am făcut un covor mare, cu flori roșii și albastre, și l-am pus deoparte. Nu pentru Mihai, ci pentru copiii vecinilor, care mă vizitau aproape zilnic.

Trecuseră câteva săptămâni când, într-o dimineață, am auzit pași grei pe zăpadă. Era Mihai. Stătea în prag, cu ochii în pământ.
– Mamă… am greșit. Iartă-mă.

L-am privit îndelung. Am văzut în fața mea băiatul pe care îl crescusem singură, dar și bărbatul care îmi trântise ușa în față. I-am spus doar atât:
– Intră, Mihai. Încă e focul aprins.

Ne-am așezat la masă. Nu i-am spus cuvinte grele, nu l-am întrebat „de ce”. Doar am pus în fața lui o farfurie cu sarmale aburinde și o felie de pâine de casă. În cultura noastră, iertarea nu se dă prin vorbe, ci prin gesturi simple.

În acea zi, Mihai m-a îmbrățișat pentru prima oară după mulți ani. Și atunci am înțeles că, deși iarna îngheață totul, undeva, sub stratul de gheață, inima încă poate înmuguri.