M-a părăsit pentru că, în mintea lui, nu eram în stare să-i fac un copil.

Nu voi mai pleca în tăcere.

Invitația stătea pe masă, lângă o cană de cafea rece. M-am uitat lung la ea, apoi am zâmbit pentru prima dată după mult timp.

Dacă voia spectacol, avea să-l primească.

Dar nu așa cum își imagina el.

În ziua petrecerii, am îmbrăcat o rochie simplă, albastră. Fără extravaganțe. Fără intenția de a impresiona. Am vrut doar să fiu eu — femeia care s-a ridicat singură, după ce a fost făcută bucăți.

Înainte să plec, m-am uitat la bărbatul care își lega calm cravata în hol.

— Ești sigur? m-a întrebat el.

— Mai sigură ca niciodată, am răspuns.

Petrecerea avea loc într-un restaurant elegant din nordul Bucureștiului. Baloane albe și aurii, un panou pe care scria „Bine ai venit, micuțule!”, mese pline cu prăjituri fine și pahare de prosecco.

Am intrat ținându-l de mână.

La început, nimeni nu ne-a observat. Apoi Andrei s-a întors.

Și a înghețat.

Privirea i-a căzut pe mine. Apoi pe mâna mea. Apoi pe bărbatul de lângă mine.

Doctorul Mihai Dumitrescu.

Medicul specialist în fertilitate.

Cel care ne făcuse analizele.

Cel care, cu doi ani în urmă, îl chemase pe Andrei separat pentru discuții.

Fața lui Andrei s-a albit.

— Ce cauți aici? a întrebat el, cu un zâmbet forțat.

— Am fost invitată, am spus calm. Și am venit să mă bucur pentru voi.

Soția lui ne privea confuză.

Mihai a făcut un pas înainte.

— Cred că ar fi bine să clarificăm ceva, a spus el liniștit.

În jurul nostru, conversațiile au început să se stingă.

Andrei a încercat să râdă.

— Nu e momentul, a șoptit printre dinți.

— Ba da, e exact momentul, am spus eu.

M-am uitat direct la soția lui.

— Știi, când am făcut analizele, nu eu aveam probleme medicale.

Tăcere.

Un pahar a fost pus pe masă cu un zgomot sec.

Mihai a continuat:

— Rezultatele au arătat clar că Olivia era perfect sănătoasă. Problema era la soțul dumneavoastră. Și i-am explicat asta atunci.

Soția lui Andrei s-a uitat la el, șocată.

— Ce înseamnă asta?

El bâjbâia.

— Nu… nu e adevărat… lucrurile s-au schimbat…

Am scos din geantă o copie a rezultatului medical. O păstrasem. Nu din răzbunare. Ci pentru că, undeva adânc, știam că adevărul contează.

— M-ai lăsat să cred că sunt defectă, am spus încet. M-ai făcut să mă simt insuficientă. Ai plecat și ai spus tuturor că eu sunt problema.

Ochii îmi ardeau, dar vocea mi-a rămas fermă.

— Dar adevărul e altul. Eu pot avea copii. Tu ai fost cel care n-a putut.

Un murmur a străbătut sala.

Soția lui a făcut un pas înapoi.

— Andrei… e adevărat?

El nu mai avea aer.

Perfecțiunea pe care o afișa se prăbușea în fața tuturor.

Nu am mai așteptat răspunsul.

Nu venisem pentru umilință.

Venisem pentru eliberare.

M-am întors spre Mihai. Mi-a strâns mâna discret.

Da, persoana la care Andrei nu s-ar fi gândit niciodată nu era doar medicul.

Era omul care m-a învățat că nu sunt defectă.

Omul care, luni mai târziu, mi-a devenit sprijin.

Am ieșit din restaurant cu spatele drept.

În aerul rece de seară, am tras adânc în piept.

Nu știu ce se va întâmpla cu căsnicia lui.

Nu știu dacă acel copil se va naște sau nu.

Dar știu ceva sigur:

Nu infertilitatea mi-a distrus căsnicia.

Minciuna lui a făcut-o.

Iar în ziua în care am ales să spun adevărul cu voce tare, nu am câștigat o luptă cu el.

Am câștigat respectul pentru mine.

Și, pentru prima dată după mult timp, m-am simțit întreagă.