Cu o zi înainte de nuntă, am mers la mormântul fostei mele soții.

Umbra trecutului

Mâine urmează să mă căsătoresc cu Emily — femeia care a așteptat trei ani să-mi vindec rănile și tăcerile.
Totul este pregătit. Familiile noastre au pus suflet în fiecare detaliu al acestei nunți.

Și totuși, undeva adânc în mine, rămâne o umbră — amintirea primei mele soții, Ana, care a murit într-un accident de mașină în urmă cu patru ani.

Mult timp am trăit ca o fantomă.
Casa pe care o construisem împreună devenise un loc gol. Parfumul ei încă plutea în dulap, iar de fiecare dată când îl deschideam, mă prăbușeam pe dinăuntru.
Prieteni, rude, toți îmi spuneau să merg mai departe. Mama îmi zicea blând:
— Ești prea tânăr să trăiești singur toată viața.
Dar nu puteam. Credeam că odată cu Ana se terminase și iubirea.

Femeia care a așteptat

Apoi a apărut Emily.
Era o colegă nouă de la serviciu — mai tânără, blândă, caldă. N-a încercat niciodată să mă facă să uit, ci doar să rămână aproape.

Când mă închideam în tăcere, gândindu-mă la Ana, îmi aducea o ceașcă de ceai fără să spună nimic.
Când zgomotele orașului îmi trezeau amintiri dureroase, îmi strângea mâna până îmi revenea respirația.
Nu m-a grăbit, nu m-a presat. A știut doar să aștepte — cu o răbdare și o bunătate care, încet, mi-au învățat din nou inima să bată.

După trei ani, am simțit că pot în sfârșit să merg mai departe. Am cerut-o în căsătorie.
Dar, înainte de acel pas, am simțit nevoia să o vizitez pe Ana o ultimă dată — să-i curăț mormântul, să-i aprind o lumânare și să-i spun că sunt pregătit să trăiesc din nou.

Întâlnirea din cimitir

După-amiaza aceea, o ploaie ușoară începuse să cadă.
Cimitirul era liniștit, doar vântul foșnea printre copaci.
Am adus crini albi și o lanternă mică. Îngenunchind în fața crucii, am șoptit:

— Ana, mâine mă căsătoresc. Dacă ai fi aici, știu că ai vrea să fiu fericit. Te voi iubi mereu, dar e timpul să merg mai departe.

O lacrimă mi s-a scurs pe obraz înainte să o simt. În timp ce ștergeam piatra rece, am auzit pași în spate.

M-am întors.
O femeie tânără, în jur de treizeci de ani, cu o haină maro deschis și părul udat de ploaie, stătea la câțiva metri. În ochii ei am zărit aceeași tristețe tăcută pe care o purtasem eu atâția ani.

— Îmi cer scuze, a spus încet. Nu voiam să deranjez.

— Nu-i nimic, am răspuns ștergându-mi lacrimile. Vizitați pe cineva drag?

Femeia a zâmbit slab și s-a apropiat. În mâinile ei era un buchet mic de crini identic cu al meu.
— Da… pe Sarah.

Am încremenit.
Sarah era numele fostei mele soții.

— Scuzați, ați spus Sarah? Sarah… Popescu?
Femeia a dat din cap.
— Da. Am fost prietene. Mai mult decât prietene, de fapt…

Cuvintele ei mi-au înghețat sângele în vine.
În acel moment, am înțeles că vizita mea nu era doar o despărțire de trecut — ci începutul unei adevăruri ascunse, pe care nici moartea nu-l putuse îngropa.