O mamă singură a pierdut interviul pentru un loc de muncă pentru că a ajutat o necunoscută

Ana rămase câteva secunde nemișcată, privind ambulanța care se îndepărta cu girofarul aprins.

Simți cum i se taie picioarele.

Atât a fost, își spuse. Atât a fost visul.

Maria o strânse de mână.

— Mami, ai făcut bine, nu?

Ana îngenunche lângă ea și o strânse în brațe.

— Da, puiul meu. Așa se face.

Au mers spre stația de autobuz în tăcere. În geanta Anei, dosarul cu diplome și recomandări părea mai greu ca niciodată.

În autobuz, Ana privea pe geam blocurile gri care treceau unul după altul. Se gândea la chiria de 1.800 de lei, la facturile care veneau, la banii puțini rămași până la final de lună.

Își permisese să viseze.

Un salariu de 4.500 de lei ar fi schimbat totul.

Seara, după ce o adormi pe Maria, Ana stătu la masa mică din bucătărie și își scoase uniforma. O spălă cu grijă, ca și cum ar fi fost un lucru sfânt.

A doua zi dimineață, cineva bătu la ușă.

Trei bătăi ferme.

Ana încremeni.

Nu aștepta pe nimeni.

Deschise încet.

În fața ei stătea un bărbat îmbrăcat elegant, cu un aer sobru, dar obosit.

— Doamna Ana Popescu?

— Da…

— Sunt Andrei Ionescu.

Numele nu-i spunea nimic.

El își drese vocea.

— Mama mea este doamna pe care ați ajutat-o ieri.

Ana simți cum i se strânge stomacul.

— E bine?

— Este stabilă. A avut o comoție ușoară. Medicii spun că faptul că ați rămas lângă ea și ați ținut-o conștientă a făcut diferența.

Ana lăsă aerul să-i iasă din piept.

— Mă bucur.

Andrei o privi lung.

— V-am urmărit ieri. Am vrut să văd dacă ajutați pentru că sperați la ceva. N-ați cerut nimic. N-ați plecat, deși era clar că aveați undeva important de ajuns.

Ana simți cum îi ard obrajii.

— Era doar… ce trebuia făcut.

El încuviință.

— Sunt directorul general al rețelei medicale Sanador.

Timp de o secundă, lumea se opri.

— Iar ieri dimineață aveam programate interviuri pentru angajări noi.

Ana nu mai putea respira.

— Ați pierdut interviul.

— Știu…

— Nu îl veți mai susține.

Inima îi căzu în stomac.

— Pentru că nu mai este nevoie.

Andrei scoase un dosar.

— Vrem oameni competenți. Dar mai ales oameni cu caracter. Iar caracterul nu se învață la școală.

Îi întinse o foaie.

Contract de muncă.

Asistent medical — secția primiri urgențe.

Salariu: 4.800 de lei.

Ana începu să tremure.

— De luni, dacă acceptați.

Din cameră, Maria apăru frecându-se la ochi.

— Mami… cine e?

Ana îngenunche și o luă în brațe, râzând și plângând în același timp.

— E cineva care ne-a adus o veste bună.

Andrei zâmbi pentru prima dată.

— Mama mea vrea să vă cunoască din nou. De data asta, la o cafea, nu pe asfalt.

Ușa se închise încet după el.

Ana rămase în mijlocul sufrageriei cu foaia în mână.

Uneori, viața îți ia ceva dintr-o mână.

Dar îți pune în cealaltă mult mai mult.

Iar în dimineața aceea, într-un apartament mic din Ferentari, o mamă singură înțelese că binele făcut din inimă nu rămâne niciodată nerăsplătit.