Când medicii i-au spus că soției lui nu-i mai rămân mai mult de trei zile de trăit

Carmen a rămas câteva secunde fără să spună nimic.

Privirea îi aluneca între chipul palid al Luciei și aparatele care bipăiau constant.

— Doamnă… dacă cineva ne aude…

Lucia a strâns ușor mâna asistentei.

— Nimeni nu ascultă. Alexandru este prea ocupat să joace teatru pe hol.

Carmen a înghițit în sec.

— Ce vreți de la mine?

Lucia a închis ochii pentru o clipă, ca și cum ar fi adunat ultimele puteri.

— Vreau doar adevărul… pus la locul lui.

Asistenta a tras un scaun lângă pat.

— Spuneți-mi.

Lucia a vorbit încet, dar fiecare cuvânt era limpede.

— Soțul meu crede că voi muri în trei zile. Așa i-au spus medicii.

— Din păcate… analizele…

— Știu. Dar nu asta este problema.

Carmen a ridicat sprâncenele.

— Problema este că el mi-a grăbit boala.

Asistenta a rămas fără aer.

— Cum adică?

— De luni de zile mă simțeam tot mai rău. Amețeli. Greață. Slăbiciune. Iar el era mereu lângă mine cu pastile, vitamine, ceaiuri „speciale”.

Lucia a privit tavanul.

— Abia ieri am înțeles.

— Ce anume?

— În fiecare pahar cu apă era ceva în plus.

Carmen a simțit cum îi trece un fior pe șira spinării.

— Aveți dovezi?

— Nu încă.

Lucia a zâmbit slab.

— Dar le vom avea.

Asistenta s-a ridicat neliniștită.

— Doamnă, asta e foarte grav…

— Știu.

Lucia a inspirat adânc.

— Dar mai știu și că Alexandru este prea sigur de el.

Pe hol s-au auzit din nou pași.

Vocea lui Alexandru.

— Cum este?

Carmen s-a ridicat repede.

— Stabilă, a răspuns ea calm.

Bărbatul a intrat în cameră cu aceeași expresie de grijă perfectă.

— Draga mea… a șoptit el teatral.

Lucia și-a lăsat capul într-o parte, prefăcându-se din nou inconștientă.

Alexandru a oftat adânc, privind spre aparate.

— Sper doar să nu sufere.

Apoi s-a întors spre Carmen.

— Dacă starea ei se înrăutățește… anunțați-mă imediat.

— Desigur.

Când a ieșit din nou pe hol, Carmen s-a apropiat de pat.

— Ce facem?

Lucia a deschis ochii.

Privirea ei era clară.

— Primul lucru… vreau analize noi. Fără ca el să știe.

— Pot aranja asta.

— Al doilea… vreau ca fiecare medicament pe care mi-l aduce el să fie păstrat.

— Ca probă?

— Exact.

Carmen a dat din cap încet.

Pentru prima dată, începea să înțeleagă.

Două zile mai târziu, rezultatele au venit.

În sângele Luciei se găseau urme de o substanță toxică administrată în doze mici.

Prea mici ca să omoare rapid.

Dar suficient cât să distrugă ficatul în timp.

Carmen a privit foaia îngrozită.

— Doamne…

Lucia doar a zâmbit.

— Exact ce credeam.

În acea seară, Alexandru a intrat din nou în salon cu aceeași expresie tristă.

— Cum se simte soția mea?

Dar de data aceasta, în cameră nu erau doar Carmen și Lucia.

Doi polițiști stăteau lângă ușă.

Iar medicul șef ținea în mână dosarul analizelor.

Alexandru s-a oprit brusc.

— Ce se întâmplă aici?

Lucia s-a ridicat ușor pe pernă.

Pentru prima dată după zile întregi, vocea ei era puternică.

— Se întâmplă că planul tău nu a mers.

Bărbatul a devenit palid.

— Nu știu despre ce vorbești.

Medicul a ridicat documentele.

— Analizele arată otrăvire lentă.

Unul dintre polițiști a făcut un pas înainte.

— Și toate dovezile duc la dumneavoastră.

Alexandru a făcut un pas înapoi.

— Nu… nu e posibil…

Lucia l-a privit calm.

— Ai vrut apartamentul. Conturile. Acțiunile.

Camera era complet tăcută.

— Dar ai uitat ceva.

Polițistul i-a pus cătușele.

— Că femeia pe care o credeai slabă… încă mai poate lupta.

Alexandru a fost scos din salon fără un cuvânt.

Carmen s-a uitat la Lucia cu uimire.

— Știați că vom reuși?

Lucia a închis ochii obosită.

— Nu.

Apoi a zâmbit.

— Dar știam că nu voi muri înainte să spun adevărul.

Iar pentru prima dată în multe luni, liniștea din cameră nu mai era plină de teamă.

Era liniștea unei dreptăți care, în sfârșit, fusese făcută.