După moartea neașteptată a socrului ei, Tamara a mers la lectura testamentului,

Am simțit cum întreaga încăpere s-a umplut de un aer greu, aproape irespirabil. Ochii Silviei s-au mărit, iar brațele i s-au strâns și mai tare în jurul copilului. Radu, în schimb, s-a ridicat brusc în picioare, lovind masa cu palma.

„Este imposibil! Tata nu ar fi făcut așa ceva!”, a strigat el, iar vocea îi tremura mai mult de furie decât de durere.

Dar în mine se năștea o liniște adâncă, aceeași pe care o simțisem doar atunci când Eugen îmi spusese că sunt fiica pe care și-o dorise mereu. Știam, în adâncul sufletului, că aceste cuvinte din testament erau ultima lui mângâiere pentru mine, ultimul scut pe care mi-l lăsase.

Notarul a ridicat o mapă groasă și a scos de acolo o scrisoare. „Domnul Buruiană a lăsat și câteva cuvinte pentru dumneavoastră, doamnă Cătălina.”

Hârtia mirosea a cerneală veche. Am desfăcut plicul cu mâini tremurânde și am citit în șoaptă, dar fiecare frază mi-a răsunat în suflet.

„Dragă Cătălina,
Știu prin ce ai trecut și cât de mult ai suferit. Nu pot să schimb trecutul, dar pot să-ți las în grijă ce am clădit cu mâinile mele. Tu ai sufletul curat și forța pe care nu o are nimeni din familia mea. Am încredere că vei ști ce să faci cu ceea ce îți las. Adu viață acolo unde ceilalți ar aduce ruină.”

Lacrimile mi-au curs fără să le mai pot opri. Era ultima lui binecuvântare.

Silvia se foi neliniștită, șoptindu-i lui Radu la ureche. Îl vedeam cum fierbea, dar nu putea să nege evidența: actele erau acolo, cu semnătura tatălui său.

În clipa aceea mi-am amintit de serile de la țară, când Eugen mă învățase să pun butași de vie, să leg pomii și să ud grădina la ceas de seară. „Pământul ăsta e viu doar dacă ai grijă de el”, îmi spunea mereu. Iar acum, pământul acela îmi revenea mie.

„O să contestăm totul!”, a izbucnit Radu. „Nu ai niciun drept să iei ceea ce mi se cuvine de drept!”

Dar notarul a ridicat privirea și, cu o fermitate rece, a spus: „Testamentul este legal, complet și irevocabil. Dumneavoastră nu aveți niciun cuvânt de spus.”

M-am ridicat încet, ținând scrisoarea la piept. Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit puternică. Nu pentru bunuri, nu pentru bani, ci pentru că cineva mă alesese pe mine, în ciuda tuturor greșelilor, în ciuda tuturor trădărilor.

În drum spre ieșire, am zărit chipul copilului din brațele Silviei. Ochii lui albaștri semănau izbitor cu ai bunicului pe care nu avea să-l cunoască niciodată. Am zâmbit amar și mi-am spus că poate, într-o zi, acel copil va înțelege adevărul: că dragostea și dreptatea înving chiar și atunci când totul pare pierdut.

Când am pășit în ploaia de afară, picăturile reci mi-au spălat lacrimile. Am simțit că Eugen era acolo, undeva, vegheat de liniștea cerului. Și am jurat, în sinea mea, că voi duce mai departe nu doar moștenirea lui, ci și lecția lui: că familia nu e doar sânge, ci și inimă, și alegere.

Iar eu, în sfârșit, alesesem să trăiesc.