Când fiul meu s-a căsătorit, am ascuns faptul că moștenisem ferma soției mele

Asta a fost momentul în care am înțeles ceva dureros.

Nu mai aveam fiu.

Aveam doar un străin care îmi purta numele.

M-am dus liniștit spre masa 42.

Grădinarii, băieții de la parcare și doi bucătari fumau lângă duba de catering. Când m-au văzut, s-au ridicat imediat.

— Dom’ Matei, dumneavoastră aici? a întrebat unul dintre ei, jenat.

Am zâmbit.

— Așa a vrut nora mea.

Au râs amar.

Știau toți cine sunt. Pentru ei nu eram „bătrânul de la grajd”. Eu construisem ferma asta din nimic, cu mâinile mele și cu ale Mariei.

Dar în seara aceea n-am spus nimic.

Am stat liniștit, am mâncat o farfurie de sarmale și am privit luminile de la petrecere de la distanță.

Ionuț nu a venit niciodată la masa mea.

Nu m-a întrebat dacă sunt bine.

Nu m-a invitat să dansez.

Doar o singură dată l-am văzut uitându-se spre mine.

Și apoi Andreea i-a spus ceva la ureche, iar el s-a întors cu spatele.

În clipa aceea am luat o decizie.

O decizie liniștită.

O decizie pe care nimeni n-a observat-o.

O săptămână mai târziu, stăteam la masa din bucătăria mea, cu o cană de cafea în față.

Era dimineață devreme.

Am auzit mașina oprind în fața casei.

Andreea a intrat prima.

Era elegantă, ca întotdeauna.

În spatele ei venea un bărbat cu servietă — notarul.

— Matei, trebuie să discutăm ceva important, a spus ea, fără să se așeze.

Am dat din cap.

— Te ascult.

Notarul a scos niște hârtii.

— Doamnă Andreea Popescu dorește să înceapă procedura de evacuare a dumneavoastră din această proprietate, deoarece terenul urmează să fie preluat de investitori pentru un proiect major de golf.

Am ridicat sprânceana.

— Serios?

Andreea a zâmbit rece.

— Investiția e de peste 120 de milioane de lei. Tu nu mai poți întreține locul ăsta. Noi îl vom transforma în ceva modern.

Am sorbit calm din cafea.

— Interesant.

Ea a împins hârtia spre mine.

— Semnează aici și primești 200.000 de lei să te muți liniștit într-un apartament la oraș.

M-am uitat la hârtie.

Apoi la notar.

— Domnule notar… aveți actele de proprietate ale fermei?

— Desigur, a spus el.

Am scos din sertar un dosar gros.

L-am pus pe masă.

— Perfect. Atunci poate verificați și astea.

A început să răsfoiască.

După câteva secunde, sprâncenele i s-au ridicat.

După un minut, fața i s-a schimbat complet.

Andreea s-a încruntat.

— Ce se întâmplă?

Notarul a înghițit în sec.

— Doamnă… proprietatea nu aparține fiului dumneavoastră.

— Cum adică?

— Aparține integral domnului Matei. Soția dumnealui i-a lăsat totul prin testament.

Camera a devenit brusc foarte liniștită.

Andreea a clipit.

— Nu… nu e posibil.

Am zâmbit calm.

— Ba este.

A început să se înroșească la față.

— Dar… Ionuț mi-a spus că ferma e a lui!

Am ridicat din umeri.

— Ionuț n-a întrebat niciodată.

Notarul a închis dosarul.

— Din punct de vedere legal, nu aveți niciun drept asupra proprietății.

Andreea tremura de furie.

— Atunci o să vorbesc cu Ionuț!

Am dat din cap.

— Sigur. Dar mai e ceva.

S-a întors spre mine.

— Ce?

Am împins spre ea un alt document.

— Ieri am semnat un contract.

— Ce contract?

— Am donat ferma.

Ochii ei s-au mărit.

— Cui?!

Am zâmbit.

— Cooperativei agricole din sat. Toți oamenii care lucrează aici devin coproprietari.

Tăcerea a fost absolută.

— Asta înseamnă… că investitorii tăi nu mai au ce cumpăra.

Andreea a rămas fără cuvinte.

S-a ridicat brusc și a plecat trântind ușa.

Două zile mai târziu, Ionuț a venit.

Nu mai purta costume scumpe.

Doar o cămașă simplă.

— Tată… îmi pare rău.

L-am privit lung.

— Pentru ce?

A tăcut.

Apoi a spus încet:

— Pentru că am uitat cine m-a crescut.

Am dat din cap.

— Uneori oamenii trebuie să piardă ceva ca să înțeleagă ce aveau.

În curte, muncitorii râdeau.

Tractoarele porneau.

Ferma trăia mai departe.

Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că Maria ar fi fost mândră.