Un om de afaceri singuratic a venit să verifice casa veche

— Bunica a spus că o să vii astăzi.

Andrei a rămas nemișcat în ușă.

Inima îi bătea tare, de parcă tocmai ar fi alergat kilometri întregi.

Fetița îl privea liniștită, cu ochi mari, negri. Nu părea speriată. Nici măcar surprinsă.

Doar sigură.

— Ce ai spus? a întrebat el încet.

Femeia s-a trezit atunci. A deschis ochii brusc și s-a ridicat speriată, strângând copilul la piept.

— Doamne… nu știam că vine cineva! Ne iertați… noi…

Se vedea că îi era rușine. Hainele îi erau simple, dar curate. Pe scaunul de lângă pat era o sacoșă cu câteva lucruri.

Andrei a făcut un pas în cameră.

— Cine sunteți? a întrebat el.

Femeia a ezitat o clipă.

— Mă numesc Elena. Eu… eu am avut grijă de mama dumneavoastră.

Cuvintele au căzut greu în aer.

Andrei a simțit cum ceva îi strânge pieptul.

— Cum adică?

Elena a coborât privirea.

— În ultimele luni… când era bolnavă. Veneam zilnic din sat. Îi aduceam mâncare, făceam curat, stăteam cu ea. Nu voia să vă deranjeze… spunea mereu că sunteți ocupat la București.

Andrei a rămas tăcut.

Asta nu știa.

Mama lui nu spusese nimic.

— Și de ce sunteți aici? a întrebat el, mai blând.

Femeia a inspirat adânc.

— După ce a murit… am rămas fără serviciu. Lucram la o fabrică de confecții din oraș, dar s-a închis. N-am mai avut unde să stau. Mama dumneavoastră… înainte să plece… mi-a spus că pot veni aici, dacă am nevoie.

Andrei a simțit cum privirea îi cade pe dulapul vechi din colț.

Pe el era fotografia mamei.

Zâmbea, ca întotdeauna.

— Și fetița? a întrebat el.

Elena a mângâiat capul copilei.

— Maria. Are cinci ani.

Fetița s-a uitat din nou la el.

— Bunica spunea că ești bun.

Cuvintele au venit simplu. Fără ezitare.

Andrei a înghițit greu.

— Ce altceva spunea?

Fetița a zâmbit.

— Că ai muncit mult… dar ai uitat să te mai și oprești.

În cameră s-a făcut liniște.

Andrei s-a așezat încet pe scaunul de lângă masă.

Pe masă era o față de masă veche, cusută de mama lui.

Pe sobă stătea un ibric mic.

— Ați făcut cafea? a întrebat el.

Elena a dat din cap.

— Vreți și dumneavoastră?

Andrei a privit prin cameră.

Totul era curat.

Aerisit.

Parcă locuit.

Pentru prima dată după un an, casa nu mai părea moartă.

— Da, a spus el încet. Aș vrea.

Elena a turnat cafeaua în trei cești diferite.

Maria s-a așezat lângă el, fără teamă.

— Tu locuiești în București? l-a întrebat ea.

— Da.

— Acolo sunt blocuri foarte mari?

— Foarte mari.

Fetița a dat din cap serios.

— Dar aici sunt meri.

Andrei a zâmbit pentru prima dată în acea zi.

Au stat așa câteva minute, în liniște.

Cafeaua mirosea exact ca pe vremuri.

Exact ca atunci când mama lui îl trezea dimineața în vacanțele de vară.

Și atunci Andrei a înțeles ceva.

Nu venise aici doar să vândă o casă.

Venise să își amintească cine fusese.

S-a ridicat și a mers la fereastră.

Curtea era mică, dar plină de viață: găini, meri bătrâni, iarba crescută.

Apoi s-a întors spre Elena.

— Nu o vând.

Femeia a clipit.

— Poftim?

— Casa.

A privit în jur încă o dată.

— Rămâne așa. Și voi rămâneți aici.

Elena a rămas fără cuvinte.

— Dar… nu putem…

— Ba puteți.

Andrei a scos telefonul și l-a pus pe masă.

— Mă întorc mai des. Facem puțină renovare. Poate deschidem o pensiune mică. Oamenii de la oraș adoră locurile astea.

Maria a bătut din palme.

— O să avem turiști?

Andrei a râs.

— O să avem viață.

Și pentru prima dată după mulți ani, omul care construise sute de clădiri mari prin orașe a simțit că a făcut, în sfârșit, cea mai bună investiție din viața lui.