Marea campioană la șah a râs când a văzut-o… iar fetița româncă de 8 ani a umilit-o la fiecare mutare.

Natalia își întoarse privirea spre public, făcând un gest teatral, ca și cum ar fi cerut scuze pentru timpul pierdut. Apoi, apăsă cronometru și mută primul pion.

Maria nu clipea. Privi tabla cu atenție, atinse o piesă cu degetul mic, apoi o mută ferm. Câteva persoane din public se uitară curioase — mișcarea era îndrăzneață, prea curajoasă pentru o începătoare.

Natalia zâmbi disprețuitor.
— Așa nu se joacă, micuțo, spuse printre dinți.

Dar, pe măsură ce minutele treceau, zâmbetul i se stingea. Fetița muta rapid, fără ezitare, anticipând fiecare pas al campioanei. Murmurul din sală crescuse. Oamenii începeau să se încline spre scenă, încercând să urmărească desfășurarea partidei.

După o jumătate de oră, Natalia începuse să transpire. Își trecea mâna prin păr și privea lung tabla, incapabilă să înțeleagă cum un copil îi blocase toate deschiderile.

— Cine ți-a arătat mutarea asta? a întrebat, vizibil nervoasă.

— Bunicul meu, domnule, răspunse Maria simplu. Spunea că regina e puternică doar dacă știe să protejeze pionii.

Cuvintele ei au smuls un ropot de aplauze. Natalia roși, dar nu spuse nimic. Începu să mute haotic, pierzând din concentrare.

Maria profită de fiecare greșeală. Fiecare mutare a ei era sigură, elegantă, calculată. Părea că vede cinci pași înainte. Publicul era în picioare. În aer se simțea ceva ce rar se întâmplă într-o sală de șah — emoție pură.

Când Natalia ridică privirea și își dădu seama că e pe punctul de a pierde, sala amuți.

— Mat, spuse Maria încet.

Un fior străbătu încăperea. Nimeni nu aplaudă la început. Era prea multă uimire. O campioană mondială, învinsă de o copilă de opt ani.

După câteva secunde, cineva bătu din palme. Apoi altul. Într-o clipă, întreaga sală răsuna de aplauze.

Natalia se ridică în picioare, neîncrezătoare. Își întinse mâna spre Maria, dar vocea îi tremura.
— Ai un talent ieșit din comun, fetițo.

Maria zâmbi timid.
— Mulțumesc, doamnă. Dar nu e doar talent. E muncă. În fiecare seară jucam cu bunicul, până adormeam cu capul pe masă.

Fotografii au început să facă poze, iar ziua următoare toate ziarele vorbeau despre „copila care a învins campioana”.

Câteva luni mai târziu, Maria primi o bursă de la Federația Română de Șah. Bunicul Petre, cu ochii umezi, o îmbrățișă spunându-i:
— Ți-am spus mereu că mintea e mai puternică decât orice noroc.

Iar Maria, cu o voce abia șoptită, i-a răspuns:
— Nu vreau să fiu o campioană ca Natalia. Vreau să fiu o campioană care îi face pe oameni să creadă că orice copil, din orice sat, poate ajunge sus.

Și de atunci, în fiecare competiție, când se așeza în fața tablei de șah, nu vedea doar piese — vedea chipul bunicului ei și credea, din toată inima, că în viață nu câștigă cel mai puternic, ci cel care nu încetează să creadă.