Stai! Nu te duce acasă!

…am văzut multe, dar să las o femeie cu copilul în drum, asta nu pot, spuse bătrânul încet.

Alexandra ridică ochii roșii de plâns.

Bărbatul stătea sprijinit de poartă. Avea părul alb, spatele puțin adus și o privire blândă.

– Cum te cheamă, fata mea?

– Alexandra… iar el e Andrei.

Băiatul o ținea strâns de mână și se uita speriat când la mamă, când la străin.

– Hai în curte, că e frig dimineața. Bem un ceai și povestești.

Curtea era simplă, dar îngrijită. Un nuc mare făcea umbră peste o masă de lemn. Undeva cotcodăceau găinile.

Alexandra simți pentru prima dată în ultimele zile că poate respira.

În bucătăria mică mirosea a lemn ars și a ceai de tei.

– Spune acum… ce te-a adus pe aici?

Și Alexandra a început.

A povestit despre Nicolae.

Despre datorii.

Despre cum vânduse căsuța de la țară.

Despre cum, într-o singură zi, rămăsese fără casă, fără bani și fără viitor.

Bătrânul asculta fără să o întrerupă.

Doar uneori clătina din cap.

Când a terminat, în bucătărie s-a făcut liniște.

– Greu… foarte greu, spuse el.

Alexandra își șterse ochii.

– Nu cer mult. Doar câteva zile… până găsesc ceva de muncă.

Bătrânul zâmbi ușor.

– Câteva zile? Fata mea… la mine nu se numără zilele.

Alexandra îl privi nedumerită.

– Casa e mare. Eu sunt singur. De când a murit nevasta, vorbesc mai mult cu pisica decât cu oamenii.

Andrei zâmbi pentru prima dată când auzi de pisică.

– Avem pisică? întrebă el.

– Avem! Și încă una leneșă rău, râse bătrânul.

Apoi deveni serios.

– Dacă vrei, poți rămâne aici. Nu cer bani. Doar să ai grijă de casă… și să mai vorbești cu un bătrân.

Alexandra nu știa ce să spună.

– Nu pot să stau degeaba…

– Nici nu o să stai. Satul are nevoie de oameni. Magazinul caută vânzătoare, școala caută femeie de serviciu. Se găsește ceva.

Pentru prima dată după multe zile, Alexandra simți că lumina intră din nou în viața ei.

Au trecut săptămâni.

Alexandra s-a angajat la magazinul din sat.

Nu câștiga mult – cam 2.400 de lei pe lună – dar era suficient cât să pună mâncare pe masă și să strângă puțin.

Andrei mergea la grădinița din sat și venea acasă murdar de praf și fericit.

Iar bătrânul, pe care toți îl strigau nea Ion, parcă întinerise.

Seara stăteau toți trei în curte.

Vorbeau.

Râdeau.

Viața începea să se așeze.

Până într-o zi.

Poștașul a venit cu o scrisoare.

De la Nicolae.

Alexandra o ținea în mână și simțea cum îi tremură degetele.

Nea Ion o privi calm.

– Deschide-o.

În scrisoare erau doar câteva rânduri.

Nicolae îi cerea iertare.

Spunea că plecase din țară și că vrea să o ia de la capăt.

Și că o roagă să se întoarcă.

Alexandra a citit scrisoarea de două ori.

Apoi a mers în curte.

Andrei se juca lângă nuc.

Nea Ion curăța niște mere.

Alexandra a rupt scrisoarea în două.

Apoi în patru.

Apoi în bucăți mici.

Le-a aruncat în sobă.

Flăcările le-au mistuit în câteva secunde.

– Unele uși trebuie închise pentru totdeauna, spuse ea liniștită.

Nea Ion dădu din cap.

– Așa e.

Andrei alergă spre ea și o îmbrățișă.

Alexandra îl strânse la piept și privi cerul senin de deasupra satului.

Uneori, când pierzi totul… viața îți dă ceva mult mai valoros.

Un nou început.

Iar de data asta, era al ei.