Dă jos bandajele și mergi repede în bucătărie

Mama s-a apropiat încet de pat, și-a mângâiat fiica pe frunte și, cu o voce calmă, dar hotărâtă, i-a spus:

— Tu nu te ridici de aici, fata mea. Ai să stai cum ți-a spus doctorul, altfel nu mă mai vezi plecând de lângă tine.

Apoi, fără să se uite la ginere, s-a întors spre bucătărie. Din mers, și-a scos basmaua de pe cap și a prins-o mai strâns la ceafă, ca o femeie hotărâtă să ducă o bătălie.

— De azi, aici eu gătesc. Eu pun masa. Și eu hotărăsc cine intră și cine iese din casa fiicei mele.

Soțul a înroșit la față, dar nu a scos niciun cuvânt. Sora și mama lui, așezate stingher la masă, nu mai aveau curajul să ceară nimic. Mirosul de ceapă prăjită a umplut curând casa, iar în tigaie sfârâiau cartofii așa cum îi făcea odinioară bunica femeii bolnave, rețetă de la țară, cu puțin usturoi și un praf de boia.

În timp ce mama frământa aluat pentru pâine, bătând coca cu pumnii goi, a spus răspicat:

— În casa mea, bărbatul nu ridică vocea la o femeie bolnavă. În satul nostru, bărbatul își cinstește nevasta. Dacă nu ești în stare, învață.

Soțul s-a învârtit prin cameră, încercând să pară stăpân pe situație, dar fiecare cuvânt al mamei soacre îl făcea să se micșoreze, ca un copil prins cu minciuna.

Fiica, deși slăbită, simțea pentru prima dată că cineva o apără. Lacrimile care îi brăzdau obrajii nu mai erau de durere, ci de ușurare.

La prânz, masa era plină: o ciorbă de legume aburindă, pâine caldă, murături scoase din borcane și o tavă cu plăcintă de mere, făcută repede, după obiceiul vechi de familie. Toți s-au așezat la masă, dar tensiunea plutea în aer.

Mama și sora bărbatului mâncau cu ochii în farfurie, fără să îndrăznească să spună ceva. Soacra, în schimb, vorbea apăsat:

— Eu am crescut-o pe fata asta cu muncă și cu credință. Știu ce înseamnă să tragi din greu și să ții casa. Dar știu și ce înseamnă respectul. Nu te-ai însurat cu o slujnică, ci cu o soție.

Cuvintele ei au tăiat liniștea mai ascuțit decât orice cuțit. Soțul a lăsat lingura jos și a ieșit nervos din bucătărie. Ușa s-a trântit din nou, dar de data aceasta femeia din pat a simțit că ceva s-a schimbat.

Pentru prima dată după mult timp, în casă se așternuse o liniște bună, ca după o furtună. Mama i-a luat mâna și i-a șoptit:

— Tu te vei face bine. Și, cât sunt eu aici, nu o să-ți mai calce nimeni demnitatea în picioare.

În serile următoare, soacra aprindea candela și citea din Psaltire, iar fiica adormea cu sufletul împăcat. Mirosul de busuioc uscat și pâinea proaspătă din cuptor umpleau casa de căldură, amintindu-i de copilărie.

Soțul, treptat, a început să-și dea seama că nimeni nu îl mai ascultă, că puterea lui nu mai înseamnă nimic în fața unei femei hotărâte și a adevărului simplu: respectul nu se cere, se câștigă.

Într-o dimineață, a intrat în cameră, privind în pământ, și a spus scurt:

— Îmi pare rău.

Femeia nu a răspuns. A zâmbit doar către mama ei, care, cu mâinile pline de făină, îi făcea semnul crucii peste frunte.

Și atunci a înțeles că adevărata forță a unei case nu vine din porunci sau din strigăte, ci din dragoste, curaj și respect. Iar această lecție i-a schimbat viața pentru totdeauna.