Mi-au cerut inelul la înmormântarea lui

Timp de luni de zile, am avut senzația că cineva mă urmărește. În fiecare noapte, exact când eram pe punctul de a adormi, auzeam scârțâituri ușoare și pași târșâiți de la etaj — deși locuiesc complet singură. La început, am dat vina pe țevi vechi, pe vânt, poate pe faptul că se lăsa casa. Dar, în adâncul sufletului, simțeam că ceva nu e în regulă.

Am început să observ lucruri mici, deplasate. Sertarul de la baie era puțin deschis, deși știam sigur că îl închisesem. Unul dintre furculițele din mașina de spălat vase lipsea. O dată, sticla de șampon fusese mutată cu doar un centimetru față de locul în care o lăsasem. Am început să mă îndoiesc de mine însămi — poate că eram doar obosită, stresată, poate îmi imaginam lucruri.

Dar ieri… totul s-a schimbat. Am venit de la serviciu și, când am descuiat ușa, am înghețat. Camera de zi fusese reamenajată. Canapeaua era trasă cu câțiva pași mai în spate. Pernele erau stivuite într-un colț. Măsuța de cafea fusese întoarsă. Iar cel mai ciudat lucru? Fotografia înrămată cu părinții mei era întoarsă cu fața la perete.

Cu mâinile tremurânde, am sunat la poliție. Au venit doi agenți și au verificat toată casa — podul, pivnița, dulapurile, chiar și spațiul de sub podea. Nimic. Niciun semn de intrare prin efracție. Nicio amprentă. Nimic nu lipsea. Nu avea sens.

Când se pregăteau să plece, unul dintre agenți s-a oprit. M-a privit, parcă ezitând. „Doamnă… ați verificat vreodată în interiorul pereților?” m-a întrebat încet. M-am uitat la el, confuză. „Despre ce vorbiți?” A înclinat capul spre hol. „Cu câțiva ani în urmă, am avut un caz nu departe de aici. Un bărbat locuia în interiorul pereților unei case. Proprietara nu a știut niciodată. Ieșea când ea era la serviciu, mânca din mâncarea ei, muta obiecte prin casă. Ea credea că înnebunește.”

Mi-a întins un număr de telefon pentru o echipă de inspecție structurală și mi-a spus să încui ușile — chiar și pe cele din interior. În noaptea aceea, nu am închis un ochi. Fiecare scârțâit îmi dădea fiori. Am lăsat toate luminile aprinse și am stat în pat cu un cuțit de bucătărie în mână, așteptând să răsară soarele.

La ora 3:17 fix, am auzit. Un zgomot de zgâriere… lent, intenționat… din peretele din spatele patului. Și apoi un șoaptă. Groasă. Bărbătească. Înghețată.
„De ce mi-ai mutat lucrurile?”