Copiii își aruncă tatăl de 87 de ani în mare

Dar Rareș nu se oprise. Din contră, părea hotărât, cu maxilarul încleștat și mâna strânsă pe marginea bărcii, de parcă lupta cu el însuși. Valurile se izbeau tot mai tare, iar cerul se întuneca, aducând cu el o presimțire apăsătoare.

Gheorghe simțea frigul apei doar privind-o. Nu se temuse niciodată de moarte, dar felul în care propriii copii îl priveau… asta îl sfâșia. Ani întregi de muncă, sacrificii, nopți nedormite, totul părea că se prăbușește în clipa aceea.

Corina a făcut un pas spre el.
— Tată… eu n-am vrut asta. Rareș ne-a zis că… că nu mai ai mult și că ar fi mai bine să…
Ea izbucni în plâns, acoperindu-și fața cu palmele.

Mircea, care până atunci rămăsese cu privirea pierdută, a murmurat:
— Rareș a zis că altfel rămânem fără nimic. Că ai început să cheltui banii aiurea. Că ne îngropi în datorii…

Gheorghe a clipit des, surprins.
— Ce datorii, mă? Ați luat-o razna? Am strâns bani toată viața pentru voi!
A simțit cum ceva se rupe în interiorul lui, nu un os, nu un mușchi, ci o bucată din suflet.

Rareș a înjurat printre dinți.
— Vezi? De asta te-am adus aici, să nu mai punem noi la suflet. Ai o sută de ani și tot ne cerți. M-am săturat!

Valul următor a lovit barca atât de puternic, încât toți trei copiii s-au dezechilibrat. Gheorghe s-a agățat și mai tare de margine, iar o durere ascuțită i-a trecut prin braț, dar nu i-a dat drumul. Nu încă.

— Rareș, ascultă-mă bine. — vocea lui Gheorghe nu mai era tremurată; era fermă, caldă, dar hotărâtă. — Nu există moștenire care să merite sufletul omului. Dacă mă aruncați azi în mare, voi o să trăiți cu asta toată viața. Și nu vă va lăsa în pace.

Vântul şuiera, iar motorul bărcii parcă gemea sub presiunea valurilor.

Corina a făcut un pas în spate.
— Rareș… nu pot. Eu nu pot.
Apoi s-a așezat pe bancă, înlăcrimată.

Mircea, alb la față, s-a lipit de geamandura de metal din lateral, evitând să mai privească scena.

Doar Rareș rămăsese în fața tatălui său, clocotind de nervi și disperare.
— Taci, tată, taci! N-ai idee cât ai stricat! Mama s-a stins muncind, iar tu ai fost plecat cu lunile la pescuit, să-ți faci treburile tale! Ai ținut mai mult la mare decât la noi!

Gheorghe a rămas mut câteva clipe. Apoi, cu o voce tremurată de durere adevărată:
— Am muncit ca să vă dau vouă ceva. De-aia am fost plecat. Să nu duceți lipsă, niciodată.

Un tunet a spart aerul, iar deasupra lor s-a aprins un fulger puternic. Barca s-a înclinat violent, iar Rareș a făcut un pas greșit. Gheorghe, uitând de durere, s-a împins înainte și și-a prins fiul de antebraț exact în clipa în care piciorul acestuia alunecase pe marginea udă.

Rareș a înlemnit.

— Te scap… sau te las? — a spus Gheorghe cu un calm care l-a făcut pe băiat să tremure. — Tu hotărăști ce fel de om ești.

Răsuflarea lui Rareș era sacadată. Marea urla sub ei.

După câteva secunde care au părut ore, Rareș a izbucnit în plâns.
— Tată… iartă-mă! Te rog… iartă-mă!

Gheorghe l-a tras înapoi în barcă, punându-și la bătaie toată puterea care îi mai rămăsese. Corina a sărit să-i ajute, iar Mircea și-a șters lacrimile cu dosul palmei.

Barca s-a redresat, motorul a hârâit, iar valurile au început să se mai liniștească ușor.

Rareș s-a prăbușit în genunchi la picioarele tatălui său.
— Am greșit. Am fost orb. Banii… moștenirea… m-au stricat.

Gheorghe și-a ridicat mâna tremurândă și i-a atins umărul.
— Nu banii te-au stricat, măi băiete. Frica. Frica să nu pierzi. Dar uite ce era să pierzi cu adevărat.

Corina se apropie și îl îmbrățișă pe tatăl ei, cu lacrimi amare.
— Te ducem acasă, tată. Promitem că nu te mai lăsăm singur.

Când barca a atins în sfârșit cheiul din Constanța, furtuna din larg se îndepărta, iar lumina farului bătea drept în ei, ca un semn că, deși noaptea fusese grea, răsăritul urma să vină.

Iar Gheorghe, sprijinit de cei trei copii ai lui, a simțit pentru prima dată după mulți ani că poate, doar poate, familia lui mai are o șansă.

O șansă adevărată.
Una câștigată nu prin bani, ci prin lacrimi, frică și iertare.